Selectați pagina

Aşa să trăim, ca şi cum ar trebui să murim în fiecare zi!

Aşa să trăim, ca şi cum ar trebui să murim în fiecare zi!

Cuvânt deosebit al Sfântului Columban [543 aprox.– 615] din Munţii Apenini

«O, tu, viaţă omenească, fragilă şi muritoare, pe câţi ai amăgit, pe câţi ai sedus, pe câţi ai orbit! Tu, care când fugi, nu eşti nimic; când te arăţi, eşti o umbră; când te ridici, eşti un fum. Care în fiecare zi fugi şi în fiecare zi vii; care, venind fugi şi vii fugind; neasemănătoare în ceea ce priveşte sfârşitul, asemănătoare în ceea ce priveşte începutul; neasemănătoare în ceea ce priveşte luxul, asemănătoare în ceea ce priveşte nestatornicia; dulce pentru cei neghiobi, amară pentru cei înţelepţi. Cei care te iubesc nu te ştiu şi cei ce dispreţuiesc, aceştia te înţeleg. Aşadar, nu eşti adevărată, ci mincinoasă. Te arăţi ca o adevărată, dar pleci ca o mincinoasă, Ce eşti, deci, viaţă omenească? Eşti calea celor muritori, care începe cu păcatul şi care durează până la moarte. Căci ai fi adevărată, dacă păcatul primei abateri a oamenilor nu te-ar fi înterupt. Şi atunci ai devenit şovăielnică şi muritoare, când pe toţi călătorii tăi i-ai hărăzit morţii.

Prin urmare, eşti o cale spre viaţă, nu însăşi viaţa. Căci eşti o cale adevărată, dar nu netedă: pentru unii lungă, pentru alţii scurtă; pentru unii largă, pentru alţii strâmtă; pentru unii veselă, pentru alţii tristă; pentru toţi la fel de grăbită şi de irevocabilă. Eşti o cale. O cale, dar nu pentru toţi vădită. Căci mulţi te văd şi puţini înţeleg că eşti o cale. Căci tu eşti atât de fină şi atât de seducătoare, că puţini reuşesc să cunoască faptul că eşti o cale. Aşadar, trebuie să fii întrebată şi să nu fii crezută. Şi nu trebuie să fii însuşită, nu trebuie să fii locuită, ci trecută, săracă viaţă omenească. Căci nimeni nu locuieşte pe o cale, ci umblă, ca cei ce umblă pe cale să locuiască în patria lor.

De aceea, viaţă muritoare, eşti locuită, eşti iubită, eşti însuşită de cei proşti şi cei pierduţi, [dar] eşti dispreţuită de cei înţelepţi. Cei ce se mântuiesc se feresc de tine. Aşadar, viaţă omenească, eşti de temut şi trebuie să ne ferim de tine cu grijă, fiindcă eşti atât de trecătoare, atât de alunecoasă, atât de primejdioasă, atât de scurtă, atât de nesigură, încât te dizolvi ca o umbră sau ca o nălucă, sau ca un nor, sau ca nimicul, sau spaţiul gol. Aşadar, de vreme ce nu eşti nimic altceva, o, viaţă muritoare, decât numai o cale, o nălucire trecătoare şi goală sau un nor, incertă şi fragilă ca un vis, aşa trebuie să se treacă pe tine: atât de atent, atât de vigilent, atât de repede, încât toţi înţelepţii trebuie să se grăbească, precum fac călătorii, să ajungă în patria cea adevărată, siguri în ceea ce priveşte trecutul, cu grijă în ceea ce priveşte ceea ce rămâne.

Căci nu-ţi este de folos că ai urcat unde ai urcat, dacă nu vei străbate ceea ce rămâne. Căci viaţa aceasta trebuie socotită ca o cale şi un urcuş. Să nu căutăm în cale ceea ce va fi în patrie. Căci osteneală şi oboseală se găsesc pe cale, iar în patrie ne aşteaptă linişte şi siguranţă. Trebuie, deci, să fim atenţi ca nu cumva să ne simţim siguri cât suntem pe cale şi, din cauza aceasta, să nu ajungem în patria noastră cea adevărată. Căci, într-adevăr, sunt unii care se simt atât de siguri în această cale, încât se pare că nu sunt pe cale, ci în patrie. Şi nu merg de bunăvoie, ci forţaţi în patrie, pe care, fără îndoială, au pierdut-o deja. Căci aici, pe cale, au avut patria lor şi, pentru o viaţă scurtă, au primit în schimb o moarte veşnică. Nenorociţii se bucură de negustoria lor cea greşită. Ei au iubit lucruri străine şi trecătoare şi au nesocotit cele proprii şi veşnice. De aceea, oricât de vesele ar fi, oricât de atrăgătoare, oricât de arătoase, să ocolim cele străine şi pământeşti, ca să nu pierdem cele proprii şi veşnice. Să fim găsiţi credincioşi în cele străine, ca să devenim moştenitori în cele proprii şi ale noastre.

[…]

Nu-ţi pare o umbră sau o nălucă viaţa omului pe pământ, de vreme ce este atât de îndoielnică în ceea ce priveşte durata ei şi atât de nesigură, încât realitatea ei se aseamănă cu o umbră? Căci o vezi şi nu o vezi. Este ea însăşi şi nu ea însăşi, ca să zicem aşa. Vezi doar ceea ce este momentan, atâta timp cât rămâne în această stare trecătoare. Dacă ai face abstracţie de ceea ce este momentan şi temporar, nu vezi nimic. Ea este atât de nevăzută, ca şi cum nu ar fi. Aşadar, fiecare vede viaţa sa ca o umbră şi, de dimineaţa până seara, vede deşertăciunea vieţii sale ca şi într-o oarecare oglindă.

Dar, doar într-un vis omul vede lucruri diferite ca şi cum ar fi asemănătoare [n.n. cu realitatea]. Căci lucrurile false el le vede ca şi cum ar fi adevărate. Şi în loc de o reprezentare a adevărului el se amăgeşte cu cele deşarte. Căci, întreb: ce deosebire este între ceea ce am văzut ieri şi ceea ce am visat azi noapte? Oare, astăzi nu îţi par şi una, şi alta la fel de deşarte? Pentru că, în orice caz, ceea ce, când se vede, fuge, nu mă satură mai mult – ca şi cum ar fi ceva adevărat – decât ceea ce amăgeşte prin vis. Căci găsesc că şi una, şi alta este o deşertăciune. Căci nu am fost şi nu voi fi ceea ce sunt, şi în fiecare ceas sunt altceva, şi niciodată nu mă opresc. Căci mereu alerg din ziua naşterii mele până în ziua morţii şi în fiecare zi a vieţii mele mă schimb şi nu văd ce se schimbă şi cum se schimbă; şi niciodată nu pot să văd toată viaţa mea deodată, ca un întreg, şi ceea ce am fost ieri, astăzi nu sunt, şi ceea ce sunt astăzi, nu voi fi mâine. Şi aşa voi fi mereu schimbabil şi nestatornic în celelalte răstimpuri ale vieţii mele, încât din clipă în clipă, din clipe în ore, din ore în zile, voi alerga spre moarte, potrivit cu răstimpurile nesigure ale vieţii mele, ca acolo să văd cele sigure şi adevărate, şi toate deodată, ca un întreg, ceea ce aici îmi este cu neputinţă.

Vai de mine, săracul, dacă acolo nu voi vedea viaţa pe care niciodată nu o văd în adevărul ei! Căci trebuie să fie adevărată acolo unde vieţuieşte veşnicia.Fugi, deci, fugi, o, tu, umbră a vieţii muritoare! Fugi tu de noi şi noi de tine! Tu fugi precum obişnuieşti – căci mereu fugi –, ca viaţa cea adevărată să vină degrabă. Noi să te înşelăm pe tine, şi nu tu pe noi. Să fugim! Căci pe cei zăbavnici obişnuieşti să-i amăgeşti cu piedici dezmierdătoare. Fugi, precum am zis, grăbeşte-te, tu, care ai sedus pe mulţi şi nu încetezi să ne seduci şi pe noi, şi după noi vei seduce pe alţii şi îi vei da morţii. O, cât eşti de oarbă, cât de seducătoare; o, viaţă nesigură! Mă aştepţi ca să mă răpeşti, mă provoci ca să mă îndupleci, mă rogi ca să mă seduci, mă îndupleci ca să mă amăgeşti. Cine este atât de prost ca să-ţi creadă ţie, care îi amăgeşti pe cei ce te iubesc şi care îi seduci pe cei ce cred în tine? Căci cei ce te iubesc sunt amăgiţi şi cei ce cred în tine sunt seduşi. Iar cei ce te nesocotesc sunt îmbogăţiţi şi cei ce fug de tine sunt mântuiţi. Ei caută pe Dumnezeu: cei ce te dispreţuiesc. Aşadar, să fugim de tine înainte de a fugi tu de noi. Şi pentru că tu eşti muritoare, scurtă, pieritoare, nesigură, nestatornică, mobilă, variabilă, schimbătoare, noi să fim socotiţi mai degrabă iubitori şi neguţători de Dumnezeu şi de viaţa veşnică decât de tine şi să fugim de tine pentru că tu curgi şi fugi, ca să nu ne reclami împreună cu iubitorii tăi.

Căci trebuie să fugim de ceea ce fuge şi aşa să trăim, ca şi cum ar trebui să murim în fiecare zi. Căci ce deosebire este dacă vom muri astăzi sau mâine? Căci de vreme ce trebuie să murim, trebuie să privim moartea ca şi cum de mult ar fi trecut. Şi de vreme ce înainte de moarte nimic nu durează, trebuie să ne grăbim în întâmpinarea acesteia, ca să putem vedea după moarte cele adevărate şi veşnice. De aceea, nu trebuie să zăbovim , ci să venim în grabă din umbra vieţii închipuite la adevărul vieţii adevărate. Şi pentru că o cale a vieţii este cea trupească, şi cealaltă a înaintării duhovniceşti, sufletul să alerge în inaintarea sa, pe măsură ce viaţa înaintează în alergarea ei, şi aşa să sporească maturitatea sufletească, pe măsura deplinătăţii vârstei. Şi pe măsură ce cercurile vieţii se micşorează, aşa numărul patimilor să se micşoreze, ca, împreună cu lumea, să părăsim cele ce sunt ale ei şi ca să nu ducem cu noi în întâmpinarea Domnuluinimic din obiceiurile ei, prin darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slavă în vecii vecilor. Amin.»

 

Sfântul Columban, Opere complete, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2016, pp. 188–193.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe: