Ne este clar din al doilea capitol al Celei de-a Doua Epistole către Tesalonicieni a Sf. Apostol Pavel că învățăturile despre Antihrist au fost incluse în conținutul evanghelizării apostolice timpurii. După ce oferă o descriere a Antihristului în versetele al treilea și al patrulea ale acestui capitol, Sf. Apostol Pavel le scrie mai departe Tesalonicienilor.

Arhiepiscopul Averchie Tauşev: Este posibil să-l recunoaștem pe Antihrist?

Arhiepiscopul Averchie Tauşev: Este posibil să-l recunoaștem pe Antihrist?

„Nu vă aduceți aminte că, pe când eram încă la voi, vă spuneam aceste lucruri?” (Tesalonicieni II, 2:5)

Nu avem cum să nu constatăm că, în scurta perioadă pe care a petrecut-o în Thessalonika, Sf. Apostol Pavel nu numai că nu a trecut cu vederea învățăturile despre Antihrist, ca pe ceva de importanță secundară, ci din contră, a considerat necesar să transmită aceste învățături în detaliu. Iar în această A Doua Epistolă el doar repetă ceea ce mai înainte spusese despre Antihrist prin viu grai.

Dar de ce este atât de importantă această învățătură?

Pentru că, așa cum Sfinții Părinți ne-au avertizat dinainte, cel care ignoră această învățătură, considerând-o neimportantă și neesențială pentru creștinism, nu îl va recunoaște pe Antihrist și îl va venera.

De aceea, Episcopul Ignatie (Briancianinov), care a adunat la un loc tot ce a fost spus despre Antihrist de către Sfinții Părinți, zice acestea (citat din volumul IV, pag. 297):

„Antihristul se va înfățișa pe sine ca un predicator și un readucător al adevăratei cunoașteri despre Dumnezeu: cei care nu înțeleg creștinismul vor vedea în el un reprezentant și un luptător al adevăratei religii și îl vor urma. Antihrist va fi blând, milostiv, plin de iubire și de toate virtuțile: cei care consideră natura umană decăzută ca fiind cea adevărată așa îl vor vedea pe Antihrist și i se vor supune. Antihrist va oferi omenirii organizarea celei mai mari bunăstări cunoscute pe pământ, va oferi onoruri, bogăție, mărire, confort și plăceri trupești: cei care își vor dori cele lumești îl vor accepta pe Antihrist și îl vor numi stăpân.

Antihrist va înfăptui în ochii omenirii un spectacol rușinos de minuni extraordinare, asemănătoare cu spectacolele viclene de teatru…, va instaura frica prin teroarea și minunățiile lui, prin ele hrănind vanitatea și mândria oamenilor, decadența carnală și superstițiile și va denatura învățăturile oamenilor: toți cei care sunt ghidați de lumina naturii lor decăzute și care sunt străini de Lumina lui Dumnezeu vor fi atrași să se supună înșelătorului.”

Antihristul va fi acceptat cu entuziasm de către creștinii apostați, dar este nevoie de multă luare-aminte și lacrimi, așa cum spun Sfinții Părinți, căci și cei aleși vor fi nesiguri în privința lui Antihrist – atât de abil va fi în a-și ascunde rădăcinile satanice.

„Opozanții Antihristului vor fi considerați nesupuși și inamici ai bunăstării generale și bunei orânduiri, vor fi închiși și persecutați în mod fățiș, torturați și executați.”

Toți cei care vor refuza să se închine lui Antihrist vor ajunge în cele mai chinuitoare si dificile situații:

„… numărul lor mic vă părea insignifiant comparat cu toată omenirea iar opinia lor va fi considerată una fără substanță, calomnioasă, demnă de disprețul general și de opresiune; soarta lor va fi moartea violentă.”

Cititorii s-ar putea întreba: Nu cumva tabloul descris mai sus seamănă, din unele puncte  de vedere, cu ceea ce se întâmplă deja în lume?

Ba da! Dar unde este Antihristul? A venit el deja?

Încă nu îl putem vedea pe Antihrist, dar este evident că spiritul lui este prezent și că a început deja să conducă lumea. Un mare număr de înaintemergători ai lui Antihrist se pregătesc pentru sosirea lui cu o nespusă energie, pentru triumful lui și pentru întronizarea lui peste omenire. Desigur, o lungă și atentă pregătire este necesară pentru ca Antihristul să poată fi acceptat de populația creștină. Ea a fost și este înfăptuită cu o intensitate din ce în ce mai mare încă din vremea Apostolilor.

Astfel, chiar Sf. Apostol Ioan Teologul, scrie în Prima sa Epistolă Generală:

„Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume.”  (I Ioan, 4:3)

și

„Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristosul? Acesta este antihristul, cel care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul.” (I Ioan,, 2:22)

iar în final

„Copii, este ceasul de pe urmă, şi precum aţi auzit că vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat; de aici cunoaştem noi că este ceasul de pe urmă” (I Ioan, 2:18)

Eruditul comentator al Sfintei Scripturi, Episcopul Mihail, remarca faptul că în textul original în limba greacă numele „antihristul” este cu articol hotărât, identificându-l astfel pe deplin ca fiind o persoană foarte cunoscută, în timp ce ceilalți „antihriști” nu au un articol hotărât și, în consecință, sunt „mulți”, diferiți de el. Acești „mulți antihriști” sunt doar înaintemergătorii Antihristului care va apărea înainte de A Doua Venire a lui Hristos și la sfârșitul lumii: ei sunt, după cum se vede, „reflexii” ale „prototipului” lor – Antihristul unic care urmează să vină.

Ei poartă în ei duhul Antihristului și este misiunea lor să pregătească terenul pentru sosirea acestuia, creând circumstanțele propice apariției lui în lume.

Acești „înaintemergători” ai Antihristului conduc de asemenea procesul răspândit în întreaga lume și pe care Sf. Apostol Pavel l-a numit

„apostazie” (II Tesalonicieni, 2:3)

Esența acestui proces este îndepărtarea cât mai mare a creștinătății de învățăturile autentice și nealterate ale Sfintei Evanghelii și înlocuirea poruncilor evanghelice cu alte idealuri. Natura distructivă a acestor idealuri, propusă omenirii de înaintemergătorii Antihristului, vine din faptul că ele par uneori acceptabile de către creștini, ele par compatibile cu creștinismul cu toate că, în realitate, îi sunt totalmente opuse; ele ridică în slăvi pasiunile și dorințele omenești și confirmă natura decăzută a omenirii în starea ei decăzută.

Poate cineva să urmărească acest proces de „apostazie” în istorie și în viață?

Cu siguranță că poate, din ambele perspective, și așa ar și trebui să facă! Oricine ar trebui, dacă vrea să se salveze pe el însuși și pe aproapele său de a fi atrași în acest proces, să se îndepărteze de el, să  se ferească să fie infectat de duhul Antihristului, care cuprinde lumea din ce în ce mai mult.

Desigur, diavolul nu s-a putut împăca cu apariția creștinismului în lume astfel că, începând in vremea apostolilor, vedem cum „duhul Antihristului” lucrează în creștini.

Primii „înaintemergători ai lui Antihrist” au fost Simon Magul, Cerintus și nicolaiții, cu care au trebuit să se lupte Sfinții Apostoli. Ei au devenit gnosticii care au produs toate ereziile posibile cu care Sfinții Părinți și învățații Bisericii au trebuit să se lupte pe parcursul câtorva secole. În primele zece secole ale erei creștine, duhul credinței sincere și al evlaviei era, oricum, încă foarte puternic printre creștini, care se bucurau de fiecare dată de o nouă strălucită victorie asupra „duhului lui Antihrist”… iar Biserica lui Hristos, în ciuda tuturor încercărilor prin care trebuise să treacă, își învinsese vrăjmașii.

Dar apoi, pe la mijlocul secolului al XI-lea, „duhul lui Antihrist” a prins rădăcini atât de puternice în Occident încât a fost capabil să rupă din unirea cu Biserica Universală jumătate din creștinătate. Rezultatul a fost „papismul” cu multiplele și variatele lui îndepărtări de la autentica învățătură creștină despre credință și evlavie – cu nou-concepute dogme, moralitate îndoielnică, indulgențe, „sfânta inchiziție” și alte perversiuni asemănătoare.

Aceasta a fost prima victorie categorică a „înaintemergătorilor lui Antihrist”.

Altele i-au urmat curând.

La sfârșitul Evului Mediu, pentru a rupe complet ceea ce rămăsese din creștinism, același „duh al lui Antihrist” a conceput în sânul „papismului”, care se îndepărtase de la adevărata Credință Ortodoxă, mișcări complet opuse creștinismului – gândirea liberă neîngrădită, „umanismul”, care plasează omul în locul lui Dumnezeu și… în final… „atesimul” sau absența totală a lui Dumnezeu. Astfel, în secolul al XVI-lea, o nouă schismă – chiar în interiorul organizației bisericii papiste – se va produce în urma puternicei influențe a acestor mișcări, devenite cunoscute ca „protestantism”, care chipurile urmăreau să reformeze Biserica dar, în realitate, duceau „apostazia” și mai departe, negând însăși esența Bisericii. Protestantismul, la rândul lui, s-a spart în din ce în ce mai multe fragmente, „secte” – dintre care multe, în zilele noastre, s-au îndepărtat atât de mult de creștinism încât îi neagă cele mai importante precepte și chiar credința în divinitatea întemeietorului creștinismului, Domnul Iisus Hristos. Acest proces prin care apar constant noi secte bigote și ridicole nu a încetat nici în prezent. Cu totul aparte este claritatea cu care se observă cum „duhul lui Antihrist” se manifestă în toate aceste secte.

Majoritatea dintre ele, dacă nu toate, vorbesc foarte mult despre A Doua Venire a lui Hristos și îl așteaptă cu o nerăbdare și exaltare aparte (de ex., adventiștii), dar sunt tăcuți în privința venirii lui Antihrist, care o precede pe cea a lui Hristos, ei afirmând că Antihristul deja există în persoana papei de la Roma. Tipică, din acest punct de vedere, a fost conferința de la Evanston, organizată de protestanți și sectari și condusă sub deviza ”Hristos – Speranța Lumii”. Multe, foarte multe s-au spus la această conferință despre „A Doua Venire a Lui Hristos” și despre binecuvântările pe care le va aduce oamenilor pe pământ (!?), dar a fost o tăcere totală despre Antihrist! Nu duce asta în mod natural la concluzia că protestanții și sectarii sunt pregătiți încet-încet să-l accepte pe Antihrist, când se va închipui drept Hristos însuși?

În același timp învățăturile flagrant anticreștine despre materialism, socialism și marxism-comunism își fac apariția și sunt obiectul propagandei în Occident iar organizațiile sociale și politice care se închină în secret Satanei își întind mrejele chiar mai departe, acționând exact așa cum va acționa și Antihristul însuși, „cu diabolică meșteșugire și ipocrizie” (dupa cum se exprimă Episcopul Ignatie). Capii acestor organizații, acești adevărați „lupi la suflet și vulpi la inimă” (după cum spune Sf. Nil Izvorâtorul de Mir) preia gradual controlul asupra întregii lumi nu numai în privința vieții politice și publice, dar și în privința vieții religioase a oamenilor. Toate acestea au un singur scop – pregătirea condițiilor propice pentru ca omenirea să-l accepte pe Antihrist și să i se închine ca unui rege și ca unui zeu.

Principalul obstacol în calea atingerii acestui scop a fost Rusia ortodoxă, singurul sprijin puternic al credinței ortodoxe în lume cu al său Țar, suveranul apărător și protector al întregii Biserici Ortodoxe. Timp de doua secole, „înaintemergătorii” lui Antihrist au lucrat sistemativ și cu încăpățânare pentru a transforma Imperiul Rus Ortodox în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste ateistă.

Când obiectivul a fost atins, un nou efort a fost asumat cu scopul de a distruge Biserica Ortodoxă însăși, lucrându-se simultan în două direcții: prin metode oribile și persecuții nemaiauzite, care depășeau cu mult pe cele din prime secole ale creștinismului; prin disoluție din interior, cu ajutorul ideilor Bisericii Adventiste, a renovaționismului și a plantării de tot felul de tendințe moderniste de gândire liberă, în spiritul protestantismului. În final, în majoritatea țărilor ortodoxe care au supraviețuit dezastrului, rămășițele bisericilor locale au fost transformate în jalnice instrumente de putere în războiul cu Dumnezeu.

Mărul discordiei, oricum, a fost adus de „duhul Antihristului” și în celelalte biserici ortodoxe, care au rămas libere. Ele sunt puternic infectate de otrava liberalismului liber-cugetător și a modernismului, care le conduce spre contopirea cu protestantismul. Slavă Domnului, mai există părți dintre ele care nu au plecat genunchiul în fața „duhului lui Antihrist”, duh care își face simțită prezența din ce în ce mai mult! Biserica Rusă din diaspora rămâne fermă pe poziții, deși adepții Antihristului ce va să vină au produs o schismă distructivă în ea, iar acum caută să o distrugă complet, să o șteargă de pe fața pământului folosindu-se de toate mijloacele posibile, în special prin minciună și calomnie, armele naturale dintru început ale tatălui minciunii și calomniei, diavolul.

Spectacolul lumii este în general destul de trist, și ar putea fi cauza descurajării și căderii dacă nu am ști că „scris este” în Cuvântul lui Dumnezeu și că toate acestea așa trebuie să fie.

Ce trebuie să facem și cum trebuie să reacționăm?

„Apostazia este îngăduită de Dumnezeu”,

așa după cum ne învață una din marile călăuze în viața spirituală din timpurile noastre, Episcopul Ignatie (Briancianinov),

„nu încercați să o opriți cu mâna voastră slabă. Fugiți de ea, păziți-vă de ea; și asta vă va fi de ajuns. Învățați cum să cunoașteți duhul vremurilor, studiați-l, pentru ca ori de câte ori va fi nevoie, să puteți să evitați influența lui… Numai mila aparte a lui Dumnezeu poate opri această epidemie morală atotdistrugătoare, o poate opri pentru un timp, pentru că este nevoie ca tot ce s-a spus dinainte în Sfânta Scriptură să se întâmple.”

Judecând după duhul acestor timpuri și după freamătul intelectual, se poate presupune că edificiul Bisericii, zguduit de ceva vreme, se va prăbuși groaznic în curând. Nu este nimeni care să poată opri asta și să i se opună. Măsurile luate pentru a sprijini Biserica nu sunt dintre cele ale ei și mai degrabă îi grăbesc prăbușirea decât să o oprească. Nu există nimeni care să poată revigora creștinismul!

Vasele Duhului Sfânt au secat de tot, peste tot, chiar și în mânăstiri, acele comori de pioșenie și har… S-a stricat sarea. În vârful Bisericii rămâne doar o slabă, vagă, incoerentă și incorectă înțelegere a „literei”, ceea ce distruge viața spirituală în societatea creștină și distruge creștinismul, ceea ce devine astfel o acțiune, nu o literă.

Este trist să vedem cui i-au fost încredințate oile lui Hristos, în mâinile cui au fost date direcția și salvarea. Dar toate au fost permise de Dumnezeu… Răbdarea milostivă a lui Dumnezeu întârzie și amână dezintegrarea decizivă a celor puțini rămăși spre mântuire, în timp ce aceia care decad sau au decăzut ating desăvârșirea propriei lor pervertiri. Cei care se vor mântui trebuie să înțeleagă asta și să folosească bine timpul ce le-a mai fost dat spre mântuire. Să-i păzească milostivul Dumnezeu pe cei rămași, care cred în El! Dar, ceata celor rămași este mică și devine din ce în ce mai mică…

„Cel ce este salvat, să-și mântuiască sufletul” [Vol. IV și Patericul]

spune Duhul Domnului creștinilor rămași.

De când Episcopul Ignatie a scris acestea, situația în lume a devenit mai rea, nu mai bună. „Din moment ce Antihristul va avea ca principal scop îndepărtarea cât mai multora de Hristos”, spune alt mare înduhovnicit al vremurilor noastre, Episcopul Teofan Zăvorâtul,

„el nu va apărea cât timp autoritatea regală va rămâne la putere. Asta nu-i va da voie să se dezvolte, îl va împiedica să acționeze după voia sa. Asta este  cea care l-a împiedicat” (II Tesaloniceni, 2:7). Dar când autoritatea regală va cădea iar oamenii de peste tot vor institui auto-guvernări (republici, democrații), atunci va fi loc pentru Antihrist să acționeze. Nu va fi greu pentru satana să pregăteascaă voci în favoarea renunțării la Hristos, așa cum experiența ne-a arătat în Revoluția Franceză. Nu va mai exista nimeni care să poata da un veto autoritar. Iar când asemenea regimuri, potrivite pentru expunerea aspirațiilor lui Antihrist vor fi instituite peste tot, atunci Antihrist va apărea.” (Comentarii la A Doua Epistolă către Tesaloniceni, pag. 504)

Ceea ce proorocea Episcopul Teofan s-a întâmplat: „înaintemergătorii” lui Antihrist și-au făcut treaba – „duhul lui Antihrist” este instalat peste tot, stabilind peste tot „regimuri potrivite pentru expunerea aspirațiilor lui Antihrist”. Amintindu-ne cuvintele Episcopului Ignatie, potrivit cărora

„Antihristul va fi logic, drept și rezultatul natural al moralei generale si direcției spirituale a omenirii”

îl lăsăm pe cititorul atent la viața contemporană să tragă propriile concluzii despre ceea ce s-a spus mai sus, în timp ce, din partea noastră, putem doar să repetăm:

„Cel ce se salvează, fie-i sufletul mântuit!”

Tradus de Părintele Diacon Serafim Johnson, Timpurile prezente în lumina Cuvântului lui Dumnezeu: Predici și discursuri, vol. 1, pp. 71-77, Editura Sf. Iov din Pochaev, Mănăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York