Selectați pagina

Antihristul va apărea ca un izbăvitor de neajunsurile sociale, cu toate că anume în acest scop se vor produce ele

Antihristul va apărea ca un izbăvitor de neajunsurile sociale, cu toate că anume în acest scop se vor produce ele

„Eh, raţiunea aceasta! Unii taie cu cuţitul pâine, iar altul îi ia cu el omului via ţa. Iar raţiunea, raţiunea e un lucru şmecher, nu există ticăloşie şi mârşăvie pe care raţiunea să nu o poată justifica, să nu găsească cauza din care toate acestea n-ar trebui făcute.

Aşa va găsi o scuză şi pentru numerele personale şi pentru paşapoarte şi pentru … 666! Că doar nu pe cadavre vor fi puse numerele astea şi nici nu vor adormi simţurile oamenilor, nu, nicidecum. Toţi, toţi vor înţelege, dar raţiunea va găsi justificări, numaidecât va găsi, iar omul, pregătit deja în forul său interior să trădeze, se va autolinişti cu argumentele raţiunii.

Amar îmi este mie, unui bătrân de o sută de ani să spun aceasta, dar pregătirile vor fi de aşa natură că despre materii înalte, vă rog să mă credeţi, nici vorbă nu va fi! Ce vorbă mai poate fi de „iubeşte-L pe Domnul Dumnezeul tău”? Pe sine însuşi se vor trăda, pe nevestele şi copiii lor, trup din trupul lor. Apostolul Iubirii îi demasca pe cei care se băteau cu pumnul în piept că-L iubesc pe Dumnezeu şi-l urau pe aproapele zicând: „cel care nu-l iubeşte pe aproapele său pe care îl vede, cum îl poate iubi pe Dumnezeu pe care nu-L vede?” (Ioan 4, 20) Aproapele, nu ca rudă de sânge, ci toţi oamenii care ne înconjoară.

Trădătorul timpurilor de pe urmă e şi trădătorul sângelui său, gata să distrugă totul pentru o clipă de viaţă pământească, care nu vrea să-şi ia de seamă, să înţeleagă că, întâi de toate, pe sine se trădează, că se dă nu în mâinile despoţilor de pe pământ, ci la chinuri veşnice în iad. Se trădează, se trădează. Iată-l născut şi botezat până se află în mâinile Domnului. Însă el are voinţă liberă de alegere şi înţelegere a binelui şi răului, şi el conştient se leapădă de dreptul de fiu al Iubirii şi trece în robia răului! Dar cât e de înfricoșător acolo!

(…)Stareţul s-a lăsat pe pernă şi a tăcut. De sub pleoapele lăsate cădeau lacrimi  – una, două, trei… Buzele i se mişcau mute în rugăciune.

„Tu crezi, continuă el peste câteva minute, că făcătorului de minuni de la Sarov, atât de simplu înălţat până la sălaşurile raiului, i-a fost uşor să fie gata să meargă în iad, doar ca alţii să se salveze?! Nu, aceasta e treapta cea mai înaltă a Iubirii, e o totalitate a tuturor virtuţilor, dacă vrei, Vedere a lui Dumnezeu, Cunoaştere a lui Dumnezeu. Dumnezeu pe Fiul Său L-a adus ca jertfă pentru păcatele noastre, pentru păcatele întregii omeniri. Apostolul Pavel se oferă pe sine ca jertfă pentru neamul iudeilor, preafericitul Serafim – pentru creştinii din păgâni. Ei şi alţii ca ei, mii, care au mers pe calea agonisirii virtuţilor, pe calea asemănării cu Dumnezeu, au fost gata să se jertfească pentru oile rătăcite. Ei nu doar au citit, ci au şi cunoscut, „căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat” (Ioan 3, 16).(…)

Vremurile de pe urmă. De cum Evanghelistul începe a povesti despre ele, dintr-o dată dispare neobişnuita, aş zice meticulozitate a expunerii. Uite cum Scriptura e plină de mici detalii, ce exactitate a expunerii, lucru de înţeles, căci ştim că scriau oameni inspiraţi de Duhul Sfânt. E cu totul altceva când vine vorba despre timpul din preajma Venirii a Doua a lui Hristos. Despre ce scriu Evangheliştii? Ei vorbesc despre sărăcirea spirituală a oamenilor.

Aceasta deja nici sărăcire nu mai poate fi numită, e un fel de îndrăcire a omenirii. Pentru că ele, duhurile căzute, sunt purtătoare a tuturor viciilor: mândria, beţia, desfrânarea, iubirea de arginţi, setea de putere, ateismul. Şi de acum ca urmare a acestora – catastrofele terestre, cutremurele de pământ, arătări cereşti straşnice, boli necunoscute, războaie şi altele. Anume distrugerea spiritualităţii va duce la pieirea vieţii pe pământ. Însuşi Mântuitorul spunea că ziua şi ora sfârşitului nimeni nu o ştie, doar Tatăl; trebuie să veghezi ca să nu fii luat prin surprindere, ca gospodarul cel rău când dau buzna tâlharii. Nu e nici o aluzie în Scriptură la o dată anume, sau la un soroc lăsat, ca să poată fi făcut vreun calcul.

Dar omul întotdeauna se străduieşte să pătrundă cu mintea sa căile Domnului, câte încercări s-au făcut să se numească anul cu pricina – în zadar! Subit va fi acest sfârşit, adică neaşteptat. Şi aici apare senzaţia contradicţiei – Evanghelia va fi propovăduită întregii creaţii, ştim că acesta este unul dintre semnele sfârşitului lumii, iar glasul trâmbiţei Arhanghelului va fi neaşteptat. Nu e nimic de mirare aici şi nu-i nici o contradicţie. Şi iudeii au aşteptat mii de ani venirea lui Mesia, au studiat Testamentul şi proorocirile, dar a venit Mântuitorul şi nici într-o locuinţă omenească nu s-a găsit un loc pentru Dumnezeiescul Prunc!

Ei primii aveau să audă Vestea cea Bună din gura Domnului Însuşi. Și ce?  Întâi „osana”, iar peste câteva zile – „răstigneşte-L, răstigneşte-L!”. Această Veste Bună le era incomodă, le strica liniştea, modul obişnuit de viaţă. Mai simplă şi mai accesibilă era învăţătura omenească, învăţăturile bătrânilor, pe care le-au şi urmat. Conform lor, aşteaptă şi acum venirea lui mesia ca împărat al împăraţilor, pe care poporul evreu îl va face rege al întregii omeniri. Şi îl vor primi. Îl vor primi pe antihrist.

Aşa şi acum, toţi vor auzi cuvintele Evangheliei, mai exact, le vor asculta, dar nu le vor auzi. Nu le vor auzi. Nu vor auzi învăţăturile Bisericii, Arca salvatoare a vremurilor din urmă şi vor merge după învăţăturile omeneşti, vor respinge adevărul, se vor mulţumi cu poveşti, aşa cum şi prevenea Apostolul. Nu le e comodă lor, le încurcă modului de viaţă format din deprinderea de a-şi satisface poftele. Şi vor huli, şi vor batjocori peste măsură Biserica ce le-a dat Sfânta Scriptură.

Păcatele slujitorilor nevrednici vor fi luate drept vicii ale Bisericii.  Ea lor le încurcă. Pentru că Biserica este vasul plin de Duhul Sfânt, iar el este Duhul Adevărului! Demascatorul lumii în lume. Nu al lumii create de Dumnezeu, al neprihănitei lumi a naturii primordiale şi a duhului, ci al lumii căzute în păcat. Al lumii desfigurate de poftă, muribunde, care vrea să şi-i facă copărtaşi ai pieirii sale pe cât mai mulţi oameni, iar ca rezultat, pieirea sufletelor lor.

Aşa precum vârtejul iscat de scufundarea unei corăbii atrage în straşnica sa îmbrăţişare tot ceea ce este mărunt, tot aşa acum pieirea lumii, ca regiune aflată în stăpânirea duhurilor răutăţii, va duce la moarte multe, foarte multe vieţi. Deosebirea este una substanţială – aceste vieţi mai devreme s-au oferit păcatului şi părintelui lui – diavolul. N-am văzut om care ar dori să se mântuiască şi, urmând această cale a mântuirii, să nu aibă parte de un liman, pe cât se poate, liniştit. Iar acest liman este unul – Hristos!

Cum a spus Apostolul, pentru el viaţa e întru Hristos, şi moartea în Hristos. Iată-l, limanul cel tihnit. Greutăţile şi chinurile sunt ale aceluia pentru care viaţa pământească este temelia întregii existenţe. Numai că ea este o ilustrare vie nu a existenţei, iar dacă şi a existenţei atunci de o durată foarte scurtă. Se pare că am mai vorbit despre moarte, nu face să mă repet, şi totuşi – iată unde este esenţa! Cea mai sigură realitate dintre toate!

Apare o întrebare, cum aşa, Domnul Dumnezeu este Cel ce Există, Iehova, iar cea mai sigură realitate în lumea creată e determinată de moarte, adică de nonexistenţă? Dar moartea e respingerea Existenţei, respingerea Proniei lui Dumnezeu, aceasta e moartea, aceasta e inexistenţa. Nu Dumnezeu a creat moartea, nicidecum, nu se poate ca Viaţa să creeze moarte, ca Dragostea să dea naştere răului. Moartea constă în neprimirea vieţii, în acţiunile contrare Dragostei, pentru că Dumnezeu este Dragoste, cum a spus Apostolul. De aceea, moartea, iadul cu chinurile lui veşnice, răul nu sunt fenomene naturale, adică ceva propriu lumii create de către Dumnezeu.

Altfel ar trebui să spunem că Dumnezeu este creatorul şi al binelui, şi al răului. Nu, răul este antipodul Dragostei, se opune ei. Iadul este antirai, antipod al raiului şi, respectiv, moartea este antiviaţă, adică acţiunea împotriva vieţii! Ce înseamnă „satan”? Împotrivitor! Iar orice împotrivire celor Dumnezeieşti este satanism şi, respectiv, moarte şi chin, pentru că numai în Dumnezeu este fericire şi viaţă.

Şi cel din urmă care va duce sufletele oamenilor la pieire nu poartă un nume al său – pentru rău aceasta e prea mult şi pur şi simplu imposibil, de aceea antihrist înseamnă anti Hristos, duşman al lui Hristos. Toate acţiunile lui, pe de o parte, sunt îndreptate către o imitare a lui Hristos. Întâi de toate, să atragă oamenii de partea sa, astfel încât ei să-l urmeze de bunăvoie, nu forţaţi, cu toate că nici aşa nu se va lipsi de „anti”. Pe de altă parte aceasta e o cale cu totul opusă celei a lui Hristos. Calea lui Hristos e ducerea crucii pe pământ, şi e dulce, încununată în Cer, în lăcaşurile Împăratului Slavei.

Drumul puturos al antihristului nici pe pământ nu e dulce, iar sfârşitul lui e în iad! Cu aceasta totul e spus, iar fiecare alege ce vrea. Dar mulţi vor vrea să fie atraşi de amăgeala falselor lui minuni. Nu antihristul, dar înşişi oamenii care vor fi de acord să primească semnul satanei, semnul de împotrivire faţă de Dumnezeu, îi vor descoperi pe cei care nu l-au primit şi îi vor trimite pe cei drepţi la chinuri. Primii creştini primeau chinurile în faţa tuturor oamenilor. Groaznice vor fi chinurile mărturisitorilor ultimelor vremuri, chinurile le vor fi pricinuite pe ascuns de restul lumii, de către oameni învăţaţi de duhurile răutăţii, care se vor afla de faţă.

Iată încă un rău pricinuit de stăpânii televiziunii – faptul că îi deprind pe oameni cu chipurile dracilor! Această învăţătură se desfăşoară din plin, din toate părţile oamenii sunt priviți de monştri! Îi numesc acum extratereştri sau nu mai ştiu cum, dar aceştia sunt draci. Va trece timpul şi ei se vor arăta liber oamenilor, fiind în slujba antihristului şi a slugilor lui. Cu mult mai greu va fi atunci de luptat cu ei!

Şi peste toate acestea va domina foamea. O foame dublă – şi fizică, şi, principalul, o foame spirituală. Vor fi câţiva ani neroditori, secete, toate acestea vor duce la o foame cumplită. Dar nici acesta nu este motivul principal, doar oamenii s-au deprins să consume mai multă hrană decât le este necesar pentru întreţinerea vieţii, cu mult mai multă. Cuvioasei Maria Egipteanca îi erau de ajuns câteva boabe de grâu şi puţină rouă, ca să trăiască şi să reziste căldurii pustiului. Cuviosul Serafim de la Sarov, făcătorul de minuni, se hrănea cu ierburi, iar în fiecare zi muncea fizic din greu. Ei erau plini de har. Dar oare numai ei? Respingând putreziciunea, ei se uneau cu Viaţa, până şi trupurile lor rămâneau neatinse de putreziciune, contrar legii morţii, aduse în natură de către păcat.

Cu oamenii ultimelor timpuri se întâmplă ceva contrariu, unul dintre idolii lor este mâncarea. Mănâncă nu atunci când le e foame, ci pentru că au ce mânca. Încearcă, cunoaşte oare omul contemporan adevărata senzaţie de foame? Puţin probabil, altfel de ce i-ar mai trebui atâtea condimente, mirodenii, sosuri, reţete de mâncăruri rafinate. Căci menirea lor e să trezească dorinţa de a mânca cele preparate. Cel care are, într-adevăr nevoie de mâncare pentru a – şi menţine puterile nu are nevoie de toate acestea, o bucăţică de pâine şi o înghiţitură de apă îi sunt de ajuns.

Dar băuturile spirtoase care inhibă senzaţia de saturaţie? Toate astea sunt o repetare a orgiilor păgâne. Dar noi uităm că, de fapt, consumând moarte, ne logodim cu ea, devenim ostaticii ei. Acum are loc îndoparea omenirii, anume îndoparea. Aşa cum ţăranul îndoapă vitele şi păsările, pregătindu-le de moarte, de tăiere, aşa şi omenirea se pregăteşte de moarte, de moarte spirituală, întâi de toate. Diferenţa e doar că animalele nu au libertatea de a alege şi nici raţiune, iar omul şterge limitele naturale alegând indivizii ce încalcă aceste limite.

Dar omul are şi libertatea de a alege, şi raţiune şi nimeni nu poate să-l silească, totul ce face, face de bunăvoie. Iată Viaţa şi iată moartea. Iată Biserica-Adevărul, pentru că este Trupul lui Hristos şi e plină de Duhul Sfânt şi iată orgia morţii, atotviclenele legi şi ispite ale lumii. Fiecare alege liber una dintre ele.

Despre ziua de azi mulţi îşi vor aminti la Judecata de Apoi cu mare căinţă şi amărăciune, pentru că nu s-au folosit de ea ca să agonisească Duhul Sfânt. Nu au ascultat chemările Bisericii să se adape din râurile cu apă vie ale harului lui Dumnezeu. N-au vrut să se deprindă cu rugăciunea şi postul, cu faptele bune, cu lucrarea duhovnicească. Au agonisit moarte şi pe ea o vor primi. De aceea s-a şi spus că nu se va îndrepta tot cel viu. Că doar nu va fi o judecată aşa cum ştie lumea – cu procuror, avocat, cu ultimul cuvânt al inculpatului, nu. Vor acuza sau îndreptăţi înseşi faptele omului, şi faptele, şi gândurile.

Şi va primi cine şi ce a ales în această vale a plângerii şi a pribegiei, spre ce a tins, ce a dorit, aceea va primi. Cel care a ales viaţa – va primi viaţa veşnică şi fericirea, iar cui moartea i s-a părut mai dulce – iadul şi chinurile veşnice. Şi, după cum ne învaţă sfinţii părinţi, principalul chin nu este tigaia, ci lipsa lui Dumnezeu! Acum, vrem noi aceasta sau nu, avem în permanenţă drept sprijin Lucrarea Lui dătătoare de Viaţă, aşa ori altfel, suntem adăpaţi de Harul Său. Măcar şi prin Cuvântul, spus la facerea lumii plantelor şi animalelor, omului şi universului. F

ără lucrarea lui Dumnezeu, lumea nu ar putea exista nici o clipă. Timpul din urmă de aceea şi este cel din urmă, pentru că acţiunile omului înşelat de mirajele diavoleşti sunt îndreptate către desprinderea de lumea Proniei. Şi iată că devine clar, cît de important este să dobândim Duhul Sfânt acum, numai în aceasta e zălogul mântuirii. Scriptura spune clar că domnia antihristului va dura trei ani şi jumătate. S-ar părea că ce sunt trei ani, dar şi atâta va fi de ajuns ca să nu mai rămână nici un suflet credincios, aşa luptă straşnică va fi şi atât de rău vor fi pregătiţi de ea oamenii.

Nu veghem, ne-am relaxat, lăsăm totul pentru mai târziu. Pentru mai târziu postul, pentru mai târziu rugăciunea, pentru mai târziu râvna de a primi sfintele taine, pentru mai târziu smerenia, pentru mai târziu – faptele bune. În schimb hrană, şi mai multă – acum, locuinţă – chiar în clipa aceasta, maşină – e foarte de dorit. Dar se va prăbuşi lumea, va dispărea această invazie a nimicniciei şi se va vădi că eşti gol-goluţ.

Antihristul va apărea ca un izbăvitor de neajunsurile sociale, cu toate că anume în acest scop se vor produce ele. Va avea o putere nemaivăzută această talpă a iadului. Oamenii ce pregătesc venirea lui de pe acum au în mâinile lor bogăţiile de bază ale pământului. Mirajul bunăstării actuale se va spulbera tot atât de repede cum trece apa. Să ne aducem aminte unul din antrenamente, o repetiţie care s-a făcut cu oamenii în Uniunea Sovietică – cei care s-au încrezut în bănci au devenit cerşetori într-o singură zi. Au agonisit cu anii, care pe contul burţii, care pe contul sănătăţii, părea că aceasta e pentru o viaţă. Dar s-a dovedit a fi un miraj.

Acum va fi mult mai rău. Va avea de suferit întreaga lume. Totul se va petrece prin intermediul statului, de aceea trebuie de avut cât mai puţine contacte cu el. Acesta e şi zălogul neacceptării codurilor, printre altele. Nici un fel de bănci şi credite, toate astea sunt controlate de aceeaşi mână şi de acelaşi cap. Iar dacă vei controla, vei vedea că mâna nu e mână, ci o labă cu gheare, iar capul nu e simplu cap, ci unul încornorat. Iar în loc de faţă are un bot de fiară cu un rânjet straşnic. De ce pe toţi îi deprind acum cu băncile? După leafă – la bancă, după pensie – la bancă. Repede vor fi adunaţi toţi în acelaşi staul. Mare mirare vor avea oamenii să afle că şi ultimul bănuţ din portmoneu le este numărat, lucru care, în Occident, deja se întâmplă.

Iar acesta, din păcate, nu va fi ultimul prilej de mirare. Toată această carcasă de bunăstare construită de omul modern se va dovedi a fi o capcană de oţel pentru el însuşi. Ei, dar ce să mai vorbim, capcana are cel puţin arcuri, apasă pe ele şi eşti liber, chiar şi animalelor închise le reuşeşte uneori să facă aceasta. Aici aşa ceva nu va fi posibil. Şi-i va împinge dracul pe oamenii necredincioşi sau pe cei cu puţină credinţă să-şi facă seamă.

Îngrozitor e faptul că vor fi prohodiţi şi înmormântaţi – se va scrie că a fost în stare de iresponsabilitate şi gata, lucrul e ca şi făcut. Ca şi cum judecata asupra unui asemenea lucru, sau a oricărui alt ordin, vizând iertarea sau pedeapsa, s-ar putea face pe pământ!

E ceva de felul indulgenţei catolice – ai cumpărat-o şi eşti deja iertat. Şi altui nenorocit i se pare mai puţin straşnic – l-au prohodit doar pe precedentul: „cu sfinţii odihneşte-L…”, e iertat, iar mie ce-mi încurcă?! Mulţi, mulţi oameni vor merge în iad cu cântarea aceasta, punându- şi singuri capăt zilelor, lipsindu-se de orice posibilitate de a lupta pentru viaţa veşnică, pentru viaţa în Viaţă. Am văzut şiruri de sicrie. Pe pământ plâng, bocesc, se cântă prohodul, iar în jur joacă dracii, mulţumiţi că au putut să piardă atâtea suflete!

Iar viii îi vor invidia pe cei morţi. Da, frica de boli şi de războaie, de moartea celor apropiaţi; multă credinţă şi nădejde în Dumnezeu trebuie să ai ca să poţi suporta toate acestea. Cum un om plin de mândrie şi iubitor de argint să îndure umilinţa? Doar abia ieri el însuşi striga: „Dacă eşti deştept, de ce nu eşti bogat?!”. Încă ieri, mulţumirea de sine dădea din el, iar astăzi e un nimeni. Va accepta orice; şi codurile, şi „666”, şi cu sânge va semna contractul cu satan.

Dar el nu mai are nevoie de aceasta! Şi aşa eşti al lui, te mai zbaţi, mai sari în sus, dar gâtul de acum ţi-e în laţ – eşti al nostru! Umilinţa îndurată cu smerenie în zilele bunăstării himerice, iată podeţul peste cei trei ani şi jumătate de putere ai lui antihrist.

Asupra cui însă va ţinti atunci gheara ispitei duşmăneşti? Asupra celor credincioşi. Nu i-au putut ispiti cu confortul şi aurul, cu bunătăţuri şi maşini, să încercăm acum, sub ameninţarea morţii de foame să-i ispitim cu o bucată de pâine. Greu, oh, ce greu va mai fi să-ţi păstrezi sufletul când cei apropiaţi, copiii, demult nu au mai pus o fărâmă de pâine în gură. Numai cel care crede în Dumnezeu, care Îl crede pe Dumnezeu se va putea stăpâni să nu facă pasul ireversibil.

Va da ceva antihristul lumii? Nu, pentru că nu va fi nimic de dat. Ce va avea el mai mult decât bogăţiile strânse, bogăţii preţuite în acea lume organizată de diavol şi tot de el distrusă, pentru instaurarea mai comodă a falsului mesia! Aceşti jinduiţi dolari vor fi ca pe timpul meu, „kerencile”, vor fi număraţi cu metrul. Aurul va ajunge la preţul său adevărat – zero, ca metal, nu e bun de nimic, iar în rest, nici de foame, nici de frig nu ţine. Preţ vor avea doar lucrurile funcţionale, lucruri fără de care nu e posibilă supravieţuirea omului – topoare, ferestraie, orice instrument, plite simple de fier”.

Stareţul a închis ochii, iarăşi s-a strecurat o lacrimă. Părea că doarme, dar buzele i se mişcau după obişnuinţă în rugăciuni, nu ştiam cum să procedez: şi rugăciunea e păcat s-o întrerup, dar era de faţă şi oboseala evidentă a dreptului.

„În ajunul venirii antihristului va fi un haos în viaţa tuturor ţărilor. Vor prospera cei care, în virtutea religiei pe care o practică aşteaptă venirea antihristului. Aceştia sunt întâi de toate, iudeii şi musulmanii. După ei – acei protestanţi care negând Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos propovăduiesc Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Creşterea influenţei lor se vede de pe acum, iar mai departe va fi şi mai mare. Principalul pentru ei acum e să ia în stăpânire pământul. În taină, vor cumpăra tot – şi păduri, şi câmpuri, şi râuri. Siberia va fi luată de chinezi şi poate şi mai mult”.

„Atunci, unde e mai bine să ne salvăm?”, îl întrerup pe stareţ.

„Unde va arăta Dumnezeu. Principalul e mântuirea nu discuţiile despre mântuire. Esenţa „minunilor” antihristului va consta în seducţia pe care o vor emana. Adică, atrăgătoare vor fi aceste false minuni, vor vrăji ochiul. De aceea, până şi să te uiţi la ele e păcat, şi o primejdie de moarte. Trebuie să te ascunzi şi privirea să ţi-o ascunzi.

Dar nici aceasta nu e tot. Sensul venirii lui va fi iarăşi dreptatea absolută. A venit Mântuitorul nu în Numele Său, ci în Numele Tatălui – nu L-au primit, ci, mai mult decât atât –L-au răstignit. Dacă e să judecăm drept, şi acum îl batjocoresc şi-L răstignesc, negând Dumnezeirea Lui şi schimonosind învăţătura Lui. Iar acesta(antihristul- n.n.) va veni ca dumnezeu, nu Dumnezeu, dar ca dumnezeu, şi îl vor primi şi-l vor crede dumnezeu pentru minunile sale mincinoase, pentru faptele sale înşelătoare.

Adică pentru ceea ce va fi plăcut şi atrăgător pentru oameni. Ispititor, ne spune limba slavonă, bisericească. De aceea, se şi spune că nu se va îndrepta tot ce-i viu – nu va avea îndreptăţire. Acum sunt din cale afară de vorbăreţi pseudoînvăţătorii. Atunci însă, când faptele şi cuvintele lor vor fi verificate de Adevăr, se va vădi toată minciuna.

Dar va fi primit antihristul în orice biserică din lume, şi i se vor închina lui ca unui dumnezeu. Ia aminte, cinstite părinte, nu el se va declara dumnezeu, dar cu minuni amăgitoare va face astfel încât i se vor închina ca unui dumnezeu ! Iată în ce constă grozăvia, iată de ce va lipsi orice motiv de îndreptăţire! Dar cei care îl vor primi vor fi oamenii pentru care Evanghelia se sfârşeşte la Cina cea de Taină. Pentru Golgota ei sunt surzi. Chinurile pe cruce sunt pentru El, toate astea se întâmplă acolo, în Ierusalim, cu 2000 de ani în urmă.

Ştii, când ne luau CK, eram ca nişte oi, nu vreau să spun miei, ca nici măcar astfel să nu mă compar cu Mântuitorul. Mergeam tăcuţi la abator, pur şi simplu era greu să-ţi imaginezi că e posibilă o asemenea fărădelege. Şi doar ştiam cine sunt ei. Cât au proorocit stareţii despre aceste vremuri, despre puterea slugilor întunericului. Dar şedeam şi aşteptam – cine va fi următorul. Doar mulţi au nimerit în aceste mreje ale minciunii.

Cât de mari şi de deştepţi erau şi arhiepiscopul Ilarion, învăţătorul meu, şi mitropolitul Serghie, şi mulţi alţii. Dar au greşit când au crezut că te poţi înţelege cu dracii şi cu slugile lor. Le părea că, păstrând forma, conţinutul va rămâne de la sine. Numai că nu a fost aşa, dar aceasta s-a văzut mai târziu. Tot aceasta se întâmplă şi acum, numai că se va vedea mai târziu.”

„Iertaţi-mă, părinte Antonie, dar cum rămâne cu cuvintele Apostolului despre putere şi despre supunerea în faţa ei”, îl întrerup eu iarăşi.

„E-e-eh, suflete al meu, – a zis stare ţul, – dar Apostolul Petru n-a fugit el, oare, din Roma, când l-a întâlnit Mântuitorul? Dar pe Apostolul Pavel, nu l- au salvat oare într-o coşniţă, dându-l jos de pe zid? Ce are a face aici acceptarea realităţilor şi opunerea satanismului? Ce să-ţi aduc eu exemple – aminteşte-ţi de marea muceniţă Ecaterina, sau de marele mucenic Gheorghe. Supunerea e posibilă doar în lucrurile ce ţin de puterea laică – să-ţi faci meseria, să nu faci răscoale armate. Dar şi aceasta, după cum vede fiecare. Fraţii Macabei sunt un exemplu bun de folosire a forţei împotriva celor ce-L insultă pe Dumnezeu şi tot ce este Dumnezeiesc.

Dacă apuci drumul smereniei prosteşti, aşa şi vei începe a pune întrebări despre proslăvirea în rândul sfinţilor a lui Alexandru Nevski, biruitorul şi a lui Dimitrie, cel care i-a prăpădit pe nenorociţii de tătari pe câmpia Kulikovo. Întrebările, ca întrebările, dar de proslăvit, i-a proslăvit Dumnezeu! Eu, când aud asemenea întrebări „evlavioase”, îmi amintesc de viaţa sfântului Vasile cel Mare şi a cuviosului Iov al Poceaevului, făcătorul de minuni. Ce vreme straşnică le-a dat Dumnezeu pentru viaţă, ei şi, ce, nu s-a rugat, oare, Sf. Vasile să moară împăratul Iulian; văd că vrei să spui că Iulian a fost un apostat, dar era împărat şi împărat legitim, bagă de seamă!

Oare nu de frică pentru comoditatea noastră ne rugăm pentru „puterea” satanică?! Şi doar Dumnezeu a arătat că Sf. Vasile a avut dreptate – lui Iulian i s-a tras moartea nu de la o armă pământească, ci a fost străpuns de lancea unui soldat ceresc. Dar cuviosul Iov a mers la compromisuri cu polonezii? Nu, el a luptat cu ei şi cu acoliţii lor în fel şi chip, nici de judecăţi nu s-a ferit dreptul! Dar tu-mi spui de putere!

Lucrarea lui Dumnezeu trebuie să se facă cu chibzuinţă. Dacă în relaţiile de putere, perechea şef-subaltern ar însemna doar atotputernicia unuia şi adânca smerenie a celuilalt, n-ar mai fi nevoie de Sobornicitatea Bisericii. Dar dacă n-ar fi Sobornicitatea, n-ar mai rămâne Biserica nici Ortodoxă, – de câte ori s-a întâmplat că cei care păzeau adevărul erau un singur om, în timp ce ierarhia superioară erau eretici?! Ce să mai vorbim despre puterea laică – mitropolitul Filip şi patriarhul Nicon, de exemplu. Şi aceşti drepţi, însetaţi de adevăr, sunt proslăviţi ca sfinţi: Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigore Teologul, cuviosul Maxim Mărturisitorul, cuviosul Iosif Voloţki, dar parcă poţi să-i enumeri pe toţi. Dar mai trebuie de ţinut minte că, luptându-se pentru curăţenia credinţei, ei, Sfinţii Părinţi, singuri erau împlinitori plini de râvnă ai Legilor lui Dumnezeu.

Supunerea smerită în faţa oricărei puteri îi convine celui care nu este atras de viaţa după Cuvânt. Pentru că drumul mărturisirii chiar dacă e pe undeva şi aşternut cu roze, neschimbat, după „Osana…”, va răsuna şi „Răstigneşte-L, răstigneşte-L”. Această incomoditate va servi drept motiv pentru justificarea de sine şi primirea antihristului – ştiinţă avem, dar raţiunea s-a întunecat din cauza păcatelor. Adică, dacă orice putere e de la Dumnezeu, ne-om supune şi antihristului, n-avem încotro. Şi încă vor adăuga, că toate se fac cu voia Domnului. De aceea, se şi spune că se va întrona necuratul în orice biserică şi nici un cuvânt despre cei care au slujit acolo mai înainte. Ţine minte exemplul marelui stareţ, făcătorul de minuni de la Sarov, câte icoane avea el – una, cărţi – vreo zece, dar a dobândit mare slavă şi nu de la oameni, ci de la Dumnezeu. Acum toţi au pe-acasă iconostase, rafturi întregi de cărţi, numai că nu se săvâr şeşte fapta cugetată! Mulţi ascultă, dar puţini aud, părinte”.

„Da, m-am gândit eu, e o piatră şi în grădina mea, ce mai bucurie îmi aduce biblioteca de vreo mie şi jumătate de cărţi!”

„Îţi mai spun încă o dată, nu e nevoie de discuţii despre mântuire, ci de fapte pentru mântuire – atât acum, cât şi atunci, ceva mai târziu. A trecut timpul îndreptăţirilor dacă a mai fost vreodată. Nu numai mântuirea, toate trebuiesc supuse acestui scop. A lăsat Domnul timp liniştit pentru a prinde la minte şi pentru a auzi cuvântul lui Dumnezeu, şi principalul, pentru dobândirea harului Dumnezeiesc înainte de anii straşnici. Cine va folosi aceasta spre bine, iar cine spre rău. Primii vor mai primi, iar cei din urmă şi ce-au avut vor pierde! Cum s-a şi spus, că celui ce are i se va mai da, iar celui ce n-are i se va lua şi puţinul ce-l are. Veghează!”

(…)„Convorbiri duhovnice şti şi învăţături ale stareţului Antonie”, preotul Aleksandr Krasnov

Acestea sunt cuvintele unui stareţ, care a slujit, după detenţia din lagăre, în parohiile Bisericii Ortodoxe Ruse a Patriarhiei Moscovei şi care s-a învrednicit de două viziuni de la Dumnezeu despre timpurile de la urmă.

Sursa – „Stareții despre vremurile din urmă. Lumea înaintea celei de a Doua Veniri a lui Hristos” – Mănăstirea Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, Petru Vodă, 2007, pag. 419-432

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *