Selectați pagina

Antihriştii ăştia or să vă pună să călcaţi pe icoane, să vă lepădaţi de credinţă…

Antihriştii ăştia or să vă pună să călcaţi pe icoane, să vă lepădaţi de credinţă…

Aceste pagini despre mărturisirile cutremurătoare ale românilor basarabeni deportaţi sau înfometaţi şi prigoniţi pentru Credinţa Ortodoxă sau pentru faptul că erau intelectuali, culţi sau ţărani gospodari şi cinstiţi, ar trebui să intre în manualele de istorie ale elevilor de gimnaziu şi de liceu.

Copiii şi adolescenţii de azi ai Republicii Moldova ar trebui să ştie ce-au suferit părinţii şi bunicii lor, şi să le cinstească memoria, iar nu să trăiască în ignoranţă şi-n nepăsare faţă de propriul neam, ascultând ’’basme’’ străine (europene sau de alte feluri)…

’’Antihriştii ăştia or să vă pună să călcaţi pe icoane, să vă lepădaţi de credinţă… !’’

Părinţii mei au fost oameni simpli

Părinţii mei au fost oameni simpli, ţărani, lucrau pământul. Noi am fost opt fraţi. Dintre fraţi au murit din cauza bolilor când erau copii şi am rămas în viaţă, la un moment dat, doar trei surori şi un frate mai mic, Iacobaş, care a murit pe timpul foametei. Avea un an.

În 1945 tata a fost arestat şi dus în Siberia. El a avut o soartă foarte tristă. A fost dus într-un lagăr în regiunea Krasnoiarsk. Nu avea voie să scrie. Mămica a primit o scrisoare de la el întâmplător. Pe drumul de la lagăr până unde era locul de muncă, tata a găsit o bucată de hârtie şi acolo a scris o scrisoare către mama. A aruncat-o pe drum, gândindu-se că se va găsi un om bun şi o va pune la poştă. Şi aşa s-a şi întâmplat. Tata scria că sunt supravegheaţi foarte strict, că nu li se dă voie să se uite în stânga şi-n dreapta, că suferă de foame. Era deja începutul lui ’47 şi tăticu’ scria că e foarte greu, că e frig, că lucrau la muncă silnică. Mai mult n-am primit nici o veste de la el.

Când încă era cu noi, tăticu’ ne spunea şi nouă ce înseamnă Uniunea Sovietică, ce înseamnă comunismul şi aşa ne pregătea. Ne-a spus că lumea se va schimba şi ne-a mai zis să nu ne facem pionieri, să nu intrăm în Comsomol:

  • Pentru că antihriştii ăştia or să vă pună să călcaţi pe icoane, să vă lepădaţi de credinţă… Cât de greu ar fi, să fiţi tari, să nu vă faceţi pionieri şi comsomolişti!

Şi mie mi-a intrat asta în cap pentru toată viaţa.

Vremea foametei

Fără tăticu’ ne-a fost foarte greu în vremea foametei, organizate în ’46- ’47, pentru că au venit ocupanţii ruşi şi ne-au măturat podurile. Până la ultimul grăunte au luat. Foarte greu ne-am descurcat în timpul foametei. Norocul nostru a fost cu mama, care era o fire foarte hotărâtă. O surioară de-a mea, Ilenuţa, a murit atunci de foame. Mi-aduc aminte că zicea:

  • Mămică, dacă l-ar aduce Dumnezeu pe tăticu’ acasă, ca să ne aducă două pâini şi doi colaci!

Altceva nu îşi dorea. Două pâini şi doi colaci. A fost greu, am trecut prin foamete, prin tifos… Atunci a murit din cauza foamei şi bunica, mama tatălui, a murit şi Ilenuţa, care aştepta două pâini şi doi colaci, a murit şi fratele Iacobaş, cel mai mic, care avea un an. Era copil de sân. În mari chinuri a murit. Am scris despre lucrul acesta într-o cărticică. Cât timp am scris-o, am plâns mereu. Aveam două băsmăluţe noi şi, când scriam momentul acesta despre frăţiorul Iacobaş, şi în ce chinuri a murit, am umplut băsmăluţele de lacrimi. Plângeam de mă risipeam. Mă spălam pe faţă cu apă rece, îmi reveneam şi iarăşi scriam.

Iaca aşa a fost cu fratele nostru. Mama era plecată peste zi, trebia să ducă vaca la cote, să predea carne. Şi erau acolo rânduri mari şi stătea zile întregi. Fratele meu avea aproape un an şi, când venea mama seara să-l hrănească, el sugea cu lăcomie la sân. Şi s-a îmbolnăvit. S-a îmbolnăvit de dizenterie. Şi, când trăgea să moară, mama bocea, şi eu boceam, şi sora Eugenia, şi sora Pelaghia… Şi el nu putea să moară. Se auzea bocetul nostru, iar lui îi curgeau lăcrimioare pe obraz. Tăgea să moară şi lacrimile îi curgeau. Şi-a venit o vecină şi ne-a spus:

  • Ieşiţi afară să-i ţin eu copilului lumânarea, că nu poate să moară, auzind bocetul vostru.

Şi noi am ieşit afară şi copilu’ s-a stins din viaţă, în mari chinuri.

A trecut de-acuma foametea din ’46- ’47. În ’48 foamea se mai potolise. Dar să vă spun ce mâncam la foamete. Mâncam buruieni, mâncam făină de ciocleji. Ştiţi, ciocleji, tulpina aceea din porumb, de la tulei, mămica o sfărâma bine şi o mai amesteca cu olecuţă de făină de tărâţe, ca să avem ce mânca. Când se face uleiul, rămân rămăşiţele acelea de floarea soarelui – noi le spunem măcuc. Noi mâncam din acelea. Ni se păreau dulci ca mierea. Mama, pe câte un măcuc din acelea, dădea câte 20-25 de coţi de pânză(!) – cum se măsura atuncea pânza, cu cotul. Spunea că, dac-o rămâne în viaţă, ne mai face ea zestre. Mămica torcea şi ştia să ţese. Spunea:

  • Boarfele nu ne ţin de foame. Am să vând tot, numai să scăpăm!

Şi se ducea, şi pe un măcuc, pe o pâinică, dădea zece coţi de pânză. Aveam veselă. Se ducea la Florii şi vindea vasele, le dădea oamenilor care erau mai înstăriţi şi care mai aveau ceva de mâncare şi trăiau mai bine decât noi. Lor le convenea, că le cumpărau cu nimic, aproape pe degeaba. Foarte greu am trecut foametea. Sunt greu de descris momentele acestea.

Teodosia Cosmin, De la Cosăuţi la vale, din cartea Să nu ne răzbunaţi (Mărturii despre suferinţele românilor din Basarabia).

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe:

Статьи на русском языке

Статьи на русском языке