Selectați pagina

Amintirea morții și a vieții de apoi nu poate decât să ne facă bine

Amintirea morții și a vieții de apoi nu poate decât să ne facă bine

„Joi, 3 octombrie 1963

Dragă Alison,

Mi-am amintit că, într-o scrisoare trimisă de tine acum câțiva ani, ai adus vorba de stafii și de altele asemenea, dar nu-mi amintesc să-ți fi scris un răspuns cu privire la problema asta. Cred că aceste fenomene aparțin unei categorii asemănătoare cu cea a cunoștințelor despre Antihrist și despre vremurile din urmă: fiecare dintre noi ar trebui să știe câte ceva despre subiectul respectiv, pentru a nu fi înșelat de învățături false și „revelații“, dar, în același timp, preocuparea excesivă față de aceste probleme poate fi periculoasă duhovnicește. De fapt, și pe mine mă preocupă într-o oarecare măsură și am de gând să dedic un capitol acestor fenomene în cartea mea, pentru că sunt de părere că ele vor juca un rol (negativ) important în viitorul apropiat.

Răspândirea cărților care tratează acest subiect, scrise atât de spiritiști, cât și de oameni de știință, reprezintă, poate, numai o cale de pregătire în vederea ispitirii în viitor a multor suflete care, necunoscând și neavând experiență în privința problemelor respective, vor putea fi înșelate cu ușurință prin intermediul câtorva „fenomene“ spectaculoase. Se prea poate, cred, ca ceea ce ne-a spus Domnul nostru, că „se vor scula mulți hristoși mincinoși și profeți mincinoși și vor face semne mari și minuni, ca să-i amăgească, de va fi cu putință, și pe cei aleși“ (Matei 24, 24), cât și falsele minuni ale „profetului“ lui  Antihrist (Apocalipsa, cap. 13), care va face chiar „ca foc să se coboare din cer pe pământ“[1] – ca acestea să se refere, printre altele, la fenomene psihice și demonice extraordinare, pe care oamenii lumești vor fi nevoiți să le accepte ca fiind „minuni“.

Nu mă îndoiesc câtuși de puțin de autenticitatea multora dintre fenomenele descrise în cărțile precum aceea pe care ai citit-o. Relatările oamenilor de știință, firește, sunt mai de încredere decât cele ale spiritiștilor, dar aceasta este valabil numai în ceea ce privește detaliile specifice ale fenomenelor observate; niciodată să nu ai încredere nici măcar în interpretările celor mai vestiți dintre oamenii de știință, pentru că, de regulă, aceștia nu știu absolut nimic, iar când știu, niciodată nu știu suficient – nici despre experiențele spirituale, nici despre doctrina creștină.

Cu privire la cei adormiți, tradiția ortodoxă a păstrat multe învățături, atât teoretice, cât și practice, pe care biserica catolică le-a abandonat cu mult timp în urmă.

În ceea ce privește practica, există obiceiul pomenirii morților la fiecare Liturghie și la alte slujbe speciale. Toți cei prezenți la aceste slujbe, dacă doresc, lasă pomelnice cu ai lor (o listă cu viii  și o listă cu morții), iar preotul citește cu glas tare fiecare nume, împreună cu cele cuprinse în propriile sale pomelnice. Dacă participă mulți oameni, toate acestea uneori durează cincisprezece sau douăzeci de minute (obicei pe care, fără îndoială, biserica catolică l-ar considera „ineficient“ și „o pierdere de timp“!), însă reprezintă un semn minunat al comuniunii tuturor credincioșilor, atât a celor vii, cât și a celor morți, a celor prezenți, dar și a celor absenți. Un alt semn al atitudinii ortodoxe față de morți este minunata bucurie – o bucurie reținută, dar totuși bucurie – manifestată în timpul slujbelor pentru morți, în care se cântă constant refrenul „Aliluia!“, iar accentul se pune mai degrabă pe renașterea într-un tărâm nou și nu pe părăsirea lumii acesteia. Sicriul mortului se ține în biserică pe toată durata zilei desemnate pentru slujba înmormântării, și, în timp ce este acolo, se țin și alte slujbe; această atmosferă de sfințenie este benefică pentru răposat și am descoperit că e foarte benefică și mângâietoare și pentru mine, atunci când particip la asemenea slujbe. Le-am spus unor prieteni și rude ne-ortodoxe despre acest obicei și mereu mă surprind reacțiile lor uniforme: „Cât de deprimant!“. Mie mi se pare că e tocmai pe dos; și cum ar putea să fie altfel, din moment ce noi credem în Rai? Amintirea morții și a vieții de apoi nu poate decât să ne facă bine. Un alt obicei este ca, în prima noapte, rudele celui decedat să vegheze (cu rândul) până dimineața, citind Psaltirea lângă trupul său.

Aceste obiceiuri își au, firește, baza în anumite învățături clare: este vorba, în primul rând, despre învățătura generală care ne spune că morții sunt vii pe alt tărâm( cel al vieții de apoi-n.n); în al doilea rând, despre învățătura mai precisă care spune că sufletul rămâne o vreme în apropierea imediată a trupului și că primește ajutor direct de pe urma slujbelor și a atmosferei respective.

Cea mai larg acceptată relatare cu privire la aceste lucruri aparține Sf. Macarie Alexandrinul, căruia un înger i-a revelat și i-a explicat obiceiul Bisericii de a ține slujbe speciale în ziua a treia, în ziua a noua și în ziua a patruzecea de după moarte. (Biserica Ortodoxă a păstrat acest obicei până în zilele noastre, și a păstrat și obiceiul ținerii unor slujbe de pomenire la împlinirea câte unui an de la moarte, cu ocazia zilelor onomastice etc.)

„În a treia zi, când trupul este adus în biserica, sufletul răposatului primește mângâiere de la îngerul său păzitor și îi este ușurată durerea pe care o resimte în urma despărțirii de trup. Această mângâiere o primește datorită jertfei(prinosului) și a laudei care sunt oferite în numele său în Biserica lui Hristos, motiv pentru care în suflet răsare o nădejde binecuvântată. Căci, timp de două zile, sufletului îi este permis să rătăcească după cum dorește pe Pământ, întovărășit de îngeri. Astfel, pentru că sufletul își iubește trupul, el plutește uneori în jurul casei în care s-a despărțit de trupul său; alteori zăbovește lângă sicriul în care trupul i-a fost întins: și, astfel, petrece aceste zile ca o pasăre care-și caută un loc de odihnă în care să se cuibărească. Însă sufletul care a făcut bine altora călătorește prin acele locuri în care îi fusese obiceiul să facă fapte drepte.

În a treia zi, Cel ce S-a ridicat din morți poruncește ca fiecare suflet să fie adus în rai ca să aducă laudă Dumnezeului tuturor, pentru ca astfel acestea[sufletele] să imite Învierea Sa. Motiv pentru care în Biserică există binecuvântatul obicei ca, în a treia zi, în numele sufletului, să fie oferite jertfă (prinos) și rugăciune.

După ce sufletul îl slăvește pe Dumnezeu, Acesta poruncește să îi fie arătate feluritele și luminoasele sălașuri ale Sfinților și frumusețea minunată a Raiului. Pe toate acestea, sufletul le vede în timpul a șase zile, minunându-se și slăvindu-l pe Dumnezeu, Creatorul a toate și a tuturor. Iar, după ce sufletul vede acestea, este preschimbat și uită de toată durerea și întristarea pe care a simțit-o în trup. Dar, dacă sufletul este păcătos, atunci, văzând fericirea Sfinților, începe să se jelească și să se mustre pe sine, spunând: <<Vai mie! Cum mi-am irosit timpul în lume! Preocupat peste măsură de satisfacerea dorințelor mele, am petrecut o mare parte din viață în nepăsare și lipsă de trezvie(atenție) și nu i-am slujit Domnului, după cum îmi era menirea, ca și eu să mă fi învrednicit de această cinste și bucurie. Vai mie, biet nenorocit!>>Fiind astfel martor, timp de șase zile, la toate bucuriile Drepților, îngerii duc iarăși sufletul înaintea lui Dumnezeu, pentru ca acesta să-L slăvească și să I se închine. Așadar, pe bună dreptate face slujbe Biserica în ziua a noua de la adormire și aduce jertfă(prinos) în numele sufletului.

După ce sufletul se închină și aduce slavă Domnului a doua oară, Stăpânul a toate poruncește ca sufletul să fie dus în iad și aici să-i fie arătate locurile de caznă, feluritele cămări ale iadului și feluritele chinuri ale nelegiuiților, ale celor fără Dumnezeu, ale căror suflete acolo gem și suspină și scrâșnesc din dinți neîncetat. Prin aceste felurite locuri de caznă, sufletul este purtat timp de treizeci de zile, tremurând de teama că și el ar putea avea parte de aceeași condamnare și întemnițare.

În ziua a patruzecea, sufletul iarăși este adus înaintea Domnului să i se închine și să–I aducă slavă. Și apoi Judecătorul hotărăște locul potrivit în care sufletul să se sălășluiască, în funcție de faptele sale. De aceea, Biserica face bine că în ziua a patruzecea face pomenire pentru morții botezați.“

Dacă toate acestea sunt adevărate [îi spune Cuviosul Serafim Rose lui Alison] atunci, firește, cartea pe care ai citit-o conține o eroare fundamentală: anume că sufletele ar rămâne pe Pământ o vreme nedefinită, ca într-un fel de purgatoriu; de fapt, ele rămân doar câteva zile. Pe de altă parte, e adevărat, totuși, că morții, atât cei din rai, cât și cei din iad, comunică uneori cu cei vii de vreme ce nici raiul, și nici iadul, nu se află în „spațiu“, ci într-o dimensiune duhovnicească; poate că amândouă se întind chiar sub ochii noștri, dar noi suntem orbi din punct de vedere duhovnicesc și nu le putem vedea.

Maica Domnului și numeroși Sfinți au apărut adesea înaintea oamenilor și, uneori, vreo rudă sau vreun prieten decedat apare cuiva cu vreun scop deosebit. Printre ortodocși am auzit de un suflet din iad (în Ortodoxie nu există „purgatoriu“; iadul este atât loc de spălare, curățare a păcatelor, cât și de osândă) care a apărut unei rude, pentru a o încuraja pe aceasta să se roage pentru el, și, altă dată, am auzit de cineva din iad(care și-a luat singur viața)  care a apărut surorii sale, suferind cumplit în chinuri, și a implorat-o să înceteze rugăciunile sale, pentru că acestea nu făceau decât să-i mărească suferința, căci era osândit în mod irevocabil.

Cu siguranță, morții care [s-au mântuit] au această putere să se roage pentru noi, așa cum și noi ne rugăm pentru ei, dar, judecând după neglijența cu care majoritatea oamenilor se pregătesc pentru moarte, mai degrabă cei morți au nevoie mare de rugăciune și probabil că sunt incapabili să dea prea mult ajutor celor vii.(n.n. deoarece majoritatea nu se mântuiesc).

Pentru cei nepregătiți, trebuie să fie mare șocul și descurajarea pe care o trăiesc în clipa în care ajung pe un tărâm unde toate talentele(capacitățile) și puterile lumești sunt slăbiciuni și neputințe și numai puterea duhovnicească este de folos.

Preocuparea exagerată față de aceste probleme este periculoasă (ca și cea față de fenomene precum percepțiile extrasenzoriale și clarviziunea- care sunt daruri duhovnicești dobândite de unii sfinți, dar care adesea sunt  puteri demonice, atunci când oameni neajuns de curați au parte de ele) deoarece din moment ce ele aparțin sferei minții și a duhului,  implică o mare vulnerabilitate față de intervenția demonilor, care în această dimensiune[a minții și a duhului] își duc veacul.

De exemplu, fenomenele de spiritism autentic (și multe dintre aceste întâmplări nu pot fi explicate ca fiind înșelăciuni sau păcăleli) sunt, probabil, datorate în primul rând activității demonice; se pare că mediumurile adevărate sunt chiar posedate într-o anumită măsură de demoni care imită pe cei morți, în mod înșelător. Dacă există rare situații în care, prin spiritism, se intră cu adevărat în contact cu morții (Îți amintești cum Saul a apelat la umbra profetului Samuil cu ajutorul vrăjitoarei din Endor?), demonii se folosesc de întâmplarea respectivă în scopuri proprii.

Vineri

Ieri nu am reușit decât să scriu aceste trei pagini, pentru că am fost nevoit să lucrez timp de douăsprezece ore. Pe timp de noapte, muncesc ca om de serviciu la un restaurant (până la ora trei sau patru dimineața), ceea ce e o slujbă istovitoare, dar liniștită. E mai ușoară munca de debarasor, dar, în acea situație,trebuie să zâmbești celor din jur și să te porți slugarnic, conform așteptărilor. Și eu am aceeași oroare ca tine față de „lumea afacerilor“ și aproape că mă apucă isteria când trebuie să-mi caut de lucru. După ce găsesc câte un post, mă liniștesc; în mare parte, e o pierdere de timp, dar măcar așa mă feresc mai ușor de mândria exagerată. Cred că am pierdut ultimul loc de muncă pentru că cei de acolo au simțit că nu pun suflet, ceea ce era perfect adevărat.

Îți mulțumesc pentru generozitatea cu care mi-ai oferit un refugiu unde să mă pot retrage la vreme de nevoie. Poate că vor veni și astfel de vremuri. Cât despre familia mea, i-am vizitat săptămâna trecută și e limpede că sunt din ce în ce mai îngrijorați în privința mea. Ar fi fost cât se poate de mulțumiți dacă aș fi urmat vreo vocație lumească obișnuită, dar și-au făcut atâtea speranțe pentru mine și acum văd că mă preschimb într-un „fanatic“ religios – așa că îmi închipui că-și fac multe griji…(n.n.- Părintele Serafim Rose spunea că orice ortodox adevărat este considerat „fanatic” de către restul lumii).

Un prieten rus, tânăr, de-al meu, care locuiește în Monterey, le-a arătat câteva diapozitive cu mânăstirile ruse din America de Nord, care lor le-au părut „pitorești“, dar demodate etc. Dar cel mai mult i-a șocat, și mai ales pe tata, fotografia făcută unui călugăr bătrân care petrecuse patruzeci de ani în chilia sa și nu vorbea aproape deloc cu alți oameni. Probabil că acesta a ajuns la o stare spirituală înaltă, dar părinții mei n-au văzut în el decât un exemplu al „vieții irosite“ cu totul. Mă tem că m-a cuprins disperarea când am început să le vorbesc despre viața dedicată rugăciunii și înălțării spirituale și le-am spus că adevăratele valori nu aparțin lumii acesteia, ci a celei viitoare – moment în care am descoperit că le este imposibil să înțeleagă aceste idei, au spus că prea multă religie e, de fapt, simptomul unei „boli“. Ei bine, atunci când comunicarea se rupe, măcar rugăciunile nu-și pierd puterea; dar mă supăr și totodată mă amărăsc gândindu-mă la numeroșii predicatori protestanți care se prefac că predică „creștinismul“, când, de fapt, își îndrumă turma pe calea tentațiilor și-i lasă întru totul nepregătiți pentru realitățile aspre ale vieții de apoi. L-am cunoscut pe preotul familiei mele; nu a vorbit nici măcar o dată despre Dumnezeu sau despre credință și, aflând că scriu o carte religioasă, a părut nerăbdător să schimbe subiectul.

Am mai multe de spus, dar mai bine aș trimite scrisoarea asta cât am posibilitatea. Îți mulțumesc pentru fotografie; voi încerca să obțin una făcută recent, de la tatăl meu. Chiar nu știu unde e orașul Warsaw; ar fi o binecuvântare dacă ar fi vorba de orașul despre care am vorbit. Ai putea încerca să afli dacă există adresa respectivă acolo. Îți trimit și niște scrieri care poate te vor interesa. Am comandat încă câteva lucruri de la mânăstire, printre care o relatare foarte interesantă cu privire la experiența de după moarte.

Te rog să-ți amintești de mine în rugăciunile tale.

Întru Hristos,

Eugene”

[1] Biblia cu ilustrații, ediție îngrijită de Mitropolitul Bartolomeu Anania .

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *