Selectați pagina

Adevărul spus prin gura unui american: Voi vreți să mergeți spre Vest, dar habar nu aveți ce înseamnă asta

Adevărul spus prin gura unui american: Voi vreți să mergeți spre Vest, dar habar nu aveți ce înseamnă asta

Dileaua zilei

“Voi vreți să mergeți spre Vest […] dar habar nu aveți ce înseamnă asta.”

De câțiva ani sărbătorile de iarnă sunt tot mai triste. Obiceiurile vechi nu mai sunt. Plugușorul, sorcova, capra …

Obiceiuri ce nu mai sunt de actualitate. Ne-am modernizat. Am adoptat straie noi. Sărbători noi. Acum 10, 15 ani înaintea Revelionului umblam după mărunțiș. Să am pentru copii ce veau cu Sorcova, Plugușorul sau Capra.

Acum am scăpat de “corvoadă”. Nu mai vin copii. Nu vreau să intru în analize sociologice complicate. Sunt alții care o vor face. Mult mai bine ca mine.

Dar nu pot să nu-mi amintesc de o întâmplare premonitorie.

Era vara lui 1992. O vară “pierdută”. Aveam bilete la Costinești. Două. Perioade legate. Unul primit de la Liga Studenților, altul direct de la Casa Studenților. De la Toni, directorul Casei

Studenților. Super tip. Dumnezeu să-l odihnească. Că prea devreme a plecat. Un cancer pancreatic i-a curmat prea repede firul vieții.

“Toni, trebuie să renunț la belet. Că am primit acordul de finanțare pentru proiectul de observare a alegerilor.”

“Nu fi fraier. Oricum tot Iliescu câștigă. Nu vezi că ăștia de la partidele istorice nu au bile. N-au nici o șansă. Iar tu o să muncești ca fraierul. Așa măcar te distrezi.”

“Măcar am mulțumirea că voi câștiga niște bani.”

Și nu m-am dus. Căci tocmai ce primisem aprobarea de finanțare a unui proiect. De la Fundația Soros.

Mda. Eram atunci un fel de tefelist. Și am fost foarte bine plătit. Trebuie să recunosc, că Soros era un bun și darnic plătitor. Cu banii de la Soros puteam să-mi cumpăr două case la Arieșeni. Și m-ai rămâneau niște bani. Bine, nu le-am cumpărat. Fraier. Asta e.

Și am muncit. Când alții se distrau. Și a venit ziua alegerilor. Împreună cu LADO și ProDemocrația aveam observatori în toate secțiile de votare. Și mai aveam trei echipaje mobile. Cu observatori internaționali. Câte doi, în fiecare echipă.

Le-am făcut trasee de deplasare în județ, iar cel care în care eram și eu i-am stabilit un traseu astfel încât seara să ne oprim la Foeni. În satul bunicilor.

Acum, bănățenii știu, că seara vin animalele acasă. La vremea aceea, majoritatea bănățenilor aveau în avlie rațe, gâște, curcani, găini. De toate. Iar dimineața, bănățeanul deschidea ușa iar gâștele și rațele plecau. Spre balta de la marginea satului. De unde se întorceau seara. Știau ele. Nu s-a-ntâmplat vreodată ca să se încurce și să intre în avlia altui bănățean.

Și ajung cu echipajul mobil la Foeni. Unde uichițu ne aștepta. Cu masă mare. Ca pentru goști de seamă.

Iar seara încep să vină gâștele, rațele, bașca două capre. Iar americanii erau super încântați.

“Pot să pun mâna? Să o mângâi?”

“Da. Nici o problemă. Dar nu vă înțeleg.”

“Noi suntem născuți în New York. Am văzut animalele astea, doar în poză. Sau la grădina zoologică.”

“Voi nu aveți animale?”

“Ba da. Dar nu în localități. Doar la ferme. Sau la grădini zoologice. Nu ai voie să crești animale. Doar în anumite condiții. Și nu în localități. Sunt o mulțime de restricții. Așa că acum mai le vedem doar în poze. Și la voi se va ajunge la aceași situație. Voi vreți să mergeți spre Vest, spre minunata lume nouă, dar habar nu aveți ce înseamnă asta. Habar nu aveți spre ce vă îndreptați. Ați ieșit din comunismul întunecat și sunteți vrăjiți de sclipiciul occidental. Dar e doar sclipici de suprafață. Vă veți integra în lumea occidentală dar veți pierde tocmai ce aveți mai de preț. Autenticitatea. Și copii voștri vor vedea animăluțele astea la grădina zoologică sau in poze.”

“Fi serios. Nu se pot pierde obiceiuri seculare într-un timp atât de scurt. Doar într-o generație?”

“Nu vreau să-ți iau banii. Așa că nu fac pariu cu tine. Căci vei pierde.”

Și bine am făcut. Pierdeam pariul.

Tradițiile dispar încetul cu încetul. La Foeni, ca în multe sate din Banat, oamenii fie nu mai cresc rațe sau gâște, fie nu mai le dau drumul să meargă la balta de la marginea satului. Nu mai au voie.

Doar “socacul” a devenit domeniu public. Adică al statului, nu al satului. Și nu mai ai voie să dai drumul la rațe sau gâște. La Foeni ai noroc, deocamdată. E prea “departe” de oraș. Încă nu ai vecini tefeliști. Dar mai aproape de oraș, e nasol. Nici în curte nu mai ai voie să ai un animal. Face gălăgie și poluează fonic, distrugând gingașele urechiușe tefeliste. Plus că fac caca. Pfuuaiii! Îi pute nasol la nasul lui tefelică. Și se apucă să facă reclamații. Peste tot. Așa că până la urmă renunți.

Iar in luna august, tefelică merge în Elveția și face acolo poze cu vaca sau cu capre. Din Grecia. Pune pe feisbuci. Ca să se laude. Poza nu pute.

Iar iarna copii nu mai merg cu Sorcova, Plugușorul sau Capra. Sunt suficiente pozele.

Autor: Sorin Simion Meici

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe: