Selectați pagina

A-ți cere iertare sau a ierta la timp este o arta și expresia mărinimiei și a experienței de viață

A-ți cere iertare sau a ierta la timp este o arta și expresia mărinimiei și a experienței de viață

Am socotit că este de mare actualitate și necesitate discuția despre prietenie purtată nu oricum, ci cu tinerii credincioși, cu cei care voiesc să aibă o prietenie în Hristos, o relație frumoasă cu toată lumea. Apostolul Pavel ne spune: „Pe cât se poate, trăiți în bună pace cu toată lumea.” Desigur, ar spune cineva, dar a trăi în bună pace cu cineva încă nu înseamnă a avea o prietenie. Dar de ce nu?

Oare este puțin lucru a trăi cu cineva în pace, oare este prietenia ceva mai mult decât pacea și, dacă da, ce ar putea fi acel ceva mai mult? Spun asta, pentru că vin oamenii la spovedanie și vezi cât de greu le este să-și păstreze pacea nu doar cu toată lumea, ci cu părinții și frații lor trupești cu care locuiesc în aceeași casă și mănâncă la aceeași masă. Dar asta se întâmplă pentru că și noi cădem pradă clișeelor moderne despre prietenie și nu încercăm o prietenie adevărată, o prietenie care nu cere, ci oferă, o prietenie pe care ne-a adus-o Hristos și pe care au cultivat-o și ne-au transmis-o Sfinții Părinți ai Bisericii noastre.

Mai întâi, trebuie să luptăm cu puseurile exclusiviste pe care le avem în noi. Prietenia nu este relația privilegiată, deosebită pe care o avem cu cineva în comparație cu alți oameni. Prietenia este o stare de spirit, o treaptă și o măsură duhovnicească. Iubesc pe cineva nu pentru că el este mai bun decât alții, ci pentru că văd în el virtuțile care îmi descoperă mai deslușit chipul lui Dumnezeu pe Care eu Îl iubesc. Prietenia nu trebuie să fie rezultatul unei selecții, adică nu dobândim un prieten excluzând neprietenii, pentru că aceasta este judecată omenească și nu este lipsită de riscuri.

Hristos ne-a numit prieteni și frați nu pentru că noi am fi dat dovadă de vreo vrednicie specială, ci pentru că inima Lui dumnezeiască este plină de iubire. „Iată- se spunea despre Hristos-, prietenul vameșilor și al păcătoșilor!” și El Însuși a zis: „Nu am venit pentru cei drepți, ci pentru cei păcătoși; nu cei sănătoși au nevoie de Doctor, ci cei bolnavi.” Să mai spunem că Hristos l-a numit prieten până și pe Iuda și nu oricând, ci chiar în momentul când îi dădea sărutarea mincinoasă, sărutarea trădării în Grădina Ghetsimanii: „Prietene, cu sărutare vinzi tu pe Fiul Omului?”

La avva Ahila egipteanul au venit odată doi bătrâni și i-au cerut să le dea ceva ca amintire, dar Părintele le-a zis că n-are timp de ei. În aceeași zi a venit și un frate, care avea nume rău, și auzind Părintele, îndată a ieșit și, glumind cu el, a împletit o funie și i-a dat-o fratelui de blagoslovenie. Atunci bătrânii care veniseră întâi, luându-l deoparte, l-au întrebat: „De ce, Părinte, nouă nu ne-ai dat nimic, dar acestuia, care are nume rău, i-ai impletit funie și l-ai binecuvântat?” Părintele le-a răspuns: „Nu v-am dat vouă, fiindcă știam că nu vă supărați, dar acestui frate nu puteam să nu-i dau, căci altfel s-ar fi mâhnit și ar fi zis: iată, Părintele, din cauza păcatelor mele, nu vrea să mă binecuvinteze; și n-am voit să creadă ca-l judec întru ceva.”

Așadar, prietenia este o stare și o măsură duhovnicească, este capacitatea omului de a privi lumea cu ochii lui Hristos. De aceea, unul din Părinții Egipteni spunea: „Cel ce nu primește pe oricine ca pe fratele său, ci face deosebire între oameni, acela nu este desăvârșit.” Desigur, nu suntem obligați să răbdăm tovărășia unor oameni stricați, cu obiceiuri rele, care ne abat de la calea noastră, după cum și Apostolul Pavel ne avertizează: „Tovărășiile rele strică obiceiurile bune.” Este de preferat să ne înconjurăm de oameni virtuoși, pentru a deveni ca ei, știind că, precum zice proorocul David, „cu cel cuvios, cuvios vei fi și cu cel îndărătnic te vei îndărătnici”. Însă această înstrăinare, atunci când se face, nu trebuie să se facă cu orgoliu, nesocotind și judecând pe alții, ci cu atitudinea omului care nu poate duce o sarcină. Evit anumiți oameni nu pentru că ei sunt mai răi decât mine, ci pentru că eu nu sunt destul de bun pentru a avea folos de pe urma conviețuirii cu ei. Cu alte cuvinte, să trăim ca și cum oamenii răi nu ar exista, fără să-i judecăm.

Sfântul Vasile cel Mare, în regulile sale monahale, condamna orice prietenie care ne face să punem pe cineva într-o stare privilegiată față de alți oameni, considerând că aceasta nu poate fi decât o lucrare a sângelui care demonstrează lipsa de iubire adevărată. Pentru Sfântul Vasile este de preferat ca începătorul să nu-și facă prieteni, adică să nu-și arate afecțiunea pe care o are față de cineva, dacă prin atașarea sa de anumite persoane ajunge să le nesocotească pe altele, fapt care se întâmplă de multe ori. În concepția acestui mare sfânt și dascăl al Bisericii, lucrarea principală a monahului, și a oricărui creștin, este aceea de a ajunge sa iubească pe toți oamenii la fel, fără să facă deosebire între ei, căci în aceasta se arată și adâncimea smereniei și înălțimea dragostei. Iar aceasta nu face decât să pună într-o lumină mai deslușita cuvintele Mântuitorului: „Dacă iubiți pe cei ce vă iubesc pe voi și dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce răsplată veți avea? Oare nu fac așa și păgânii? Dar dacă iubiți pe cei ce vă urăsc pe voi, întru această arătați că sunteți fii ai lui Dumnezeu, Care răsare soarele și aduce ploaia atât peste cei buni, cât și peste cei răi.”

Sigur că aceasta este o stare superioară, avansată, un ideal la care nu se ajunge prea ușor. Suntem obișnuiti să vorbim despre lucruri mai accesibile, mai comode, care nu ne creează disconfortul de a ne simți călcători ai poruncilor lui Hristos. Cu toate acestea, porunca iubirii vrăjmașilor este o poruncă, un imperativ care traversează întreg Noul Testament, întreaga Evanghelie. Dumnezeu S-a întrupat, a pătimit de la oamenii răi, a murit și a înviat. Așadar, de vreme ce Hristos a înviat, de vreme ce răul nu mai este atotputernic, nu mai putem lua în seama răutatea oamenilor, nu ne mai putem coborî până la slăbiciunea de a considera răul ca fiind ceva. Iubirea vrăjmașilor nu este altceva decât mărturisirea credinței în învierea lui Hristos, în biruința binelui asupra răului. Iată de ce nimeni din cei care nu depășesc ura din ei nu va intra în Împărăția cerurilor, nu va putea avea parte cu Hristos.
Așadar, de la bun început trebuie să reținem ca o prietenie nu se alimentează atât din virtuțile și bunătatea celui pe care ni-l dorim prieten, cât din lucrarea noastră lăuntrică. Niciodată prietenia nu se strică de la cel mai virtuos, ci de la cel mai slab, pentru că acesta găsește tot felul de pricini, de nemulțumiri și provoacă ruptura prin însuși zbuciumul minții sale chinuite de patimi. Omul virtuos rabdă să conviețuiască și să facă ascultare și de cei mai răzvrătiți și mai nesuferiți oameni, așa cum vedem din cazul lui Lot, de exemplu, care a trăit o mulțime de ani în Sodoma, sau al dreptului Iosif, care a trăit atâția ani sub ascultarea Faraonului, bineplăcând aceluia. Pe când un om slab cu sufletul și neiubitor de virtute nu rabdă să conviețuiască nici cu sfinții, ca să nu mai vorbim de Iuda, care I-a găsit neajunsuri și L-a găsit vrednic de a fi nesocotit chiar și pe Hristos. De aceea, ava Iosif egipteanul, al cărui cuvânt despre prietenie este adus de către Sfântul Ioan Casian în Convorbirile sale duhovnicești, zice că o prietenie poate avea trăinicie numai dacă se leagă între persoane cu aceleași aspirații și de aceeași măsură duhovnicească, altminteri relația dintre ei este periclitată de neajunsurile celui mai slab, care găsește întotdeauna pricini de tulburare și de nemulțumire. Prin urmare, dacă o prietenie se strică, se strică de fiecare dată numai și numai din cauza slăbiciunii și a neputinței noastre, căci dacă am avea o statură și o atitudine duhovnicească, am ști să iertăm și să o luăm de fiecare dată de la capăt.
Un alt lucru vrednic de ținut minte este acela că în puterea noastră stă să oferim prietenia, dar niciodată să o cerem de la alții. Zic asta pentru că, de regulă, ajungem să ne considerăm prietenii ca pe o proprietate și un bun al nostru. De exemplu, un prieten nu trebuie să întrețină relații cu cineva cu care tocmai ne-am certat, pentru că aceasta se interpretează ca o trădare. Cerem socoteala prietenului pentru anumite gesturi sau cuvinte, invocând motive de genul: „Vreau să clarificam relația dintre noi”, sau „între prieteni nu trebuie să existe secrete” și așa mai departe. Cu alte cuvinte, facem contracte de prietenie care presupun libertăți și restricții potrivit cu firea și educația pe care o avem. Astfel de prietenii se strică de îndată ce „regulile”, convențiile sau așa-zisele „principii” sunt încălcate. În acest fel și traficanții de droguri, și tâlharii leagă prietenii. Totuși înțelegem că prietenia este ceva mai mult.
Prietenia este deschiderea sufletească pe care o avem către toată lumea, izvorâtă din dragostea poruncită de Hristos. În acest sens, creștinul este prieten cu toți și cu nimeni. Cu toți, pentru că nu poate să nesocotească pe cineva, și cu nimeni, pentru că nu poate să prefere pe cineva. Sfântul Arsenie cel Mare spunea: „iubește pe toți și fugi de toți”. Această vedere este cu putință la cei care au toată puterea sufletului îndreptată spre Hristos, pentru Care orice om este plinătatea umanității și trebuie privit după cum îndeamnă și Apostolul Pavel, „cel pentru care a murit Hristos”.
Atunci când suntem ispitiți să judecăm pe cineva, să-l disprețuim, trebuie să ne amintim cine este cel din fața noastră. Și cine este? Este „sluga Altuia”, zice Apostolul Pavel, pentru care s-a plătit cu prețul sângelui lui Hristos. Așadar, când disprețuim pe cineva, să ne întrebăm care este părerea lui Hristos despre acest om. Hristos și-a vărsat sângele pentru el, dar ce am facut eu pentru acest om căruia îi pretind să-mi fie fidel, să nu mă vorbească de rău și așa mai departe? Ce am făcut eu pentru el? I-am dat bani, l-am ajutat la nevoie, i-am luat apărarea? Oare acestea sunt lucruri în schimbul cărora pot pretinde devotamentul cuiva? Oare înseamnă acestea ceva pe lângă sângele lui Hristos? Și oare noi, care Îl trădăm în tot ceasul pe Mântuitorul lumii, putem cere socoteală celor ce greșesc față de noi? Dacă ne aducem aminte la timp de aceste lucruri, nu putem păstra supărarea prea multă vreme.
Sfinții se purtau cu toți oamenii la fel. Despre Pimen cel Mare se spune că nu a deschis ușa propriei mame și nu a mijlocit pentru fiul surorii sale atunci când acela a fost acuzat pe nedrept. Sfinții nu făceau discriminări de niciun fel și se fereau să-și arate simpatiile, pentru a nu sminti pe cei slabi. Se spune despre Arsenie cel Mare că, venind la el soli din partea avei Teofil, arhiepiscopul, și întrebându-l dacă îl poate primi, Cuviosul a răspuns: „Ziceți-i că dacă deschid lui Teofil, va trebui să deschid la toată lumea și dacă deschid la toată lumea, va trebui să plec din aceste locuri. Așa că, să socotească singur dacă să vină sau nu”. Și ava Teofil a hotărât să nu mai meargă la sfânt, dacă vizita sa îl va alunga din localitate. Iată că sfinții puneau pe arhiepiscop pe același loc cu oricare alt om, socotind că față de toți suntem datori cu aceeași dragoste și nu putem face deosebiri.
Sigur că aceasta nu contrazice situațiile în care sfinții aveau ucenici sau prieteni de nevoințe iubiți. Dar aceasta nu înseamnă că îi preferau pe aceștia altora, ci că vedeau în ei virtuțile dumnezeiești. Sfinții iubesc oamenii nu pentru frumusețea lor, nici pentru bogăție, nici pentru agerimea minții, nici pentru vreun alt dar firesc, ci pentru virtuțile duhovnicești, pentru că în acestea se vede chipul lui Dumnezeu , iar sfinții iubesc tot ceea ce le aduce aminte de Dumnezeu și-i îndreaptă spre dânsul. Că anume așa stau lucrurile vedem și din atitudinea Mântuitorului Însuși, care lauda pe ucenici atunci când făceau fapte bune, dar îi mustra atunci când acționau porniți din imboldurile sângelui. Așa l-a lăudat pe Petru pentru mărturisirea lui, dar l-a mustrat, comparându-l cu diavolul, atunci când Petru a încercat să-L oprească de a merge la patimă. La fel și pe evanghelistul Ioan, ucenicul iubit, Hristos l-a mustrat pentru râvna nepotrivită cu care acesta a vrut să ceara foc din cer pentru a pedepsi pe locuitorii Samariei pentru faptul că i-au refuzat Măntuitorului intrarea în cetate. Atunci Hristos i-a zis: „Oare ați uitat ai cărui Duh sunteți fii?” Așadar, toată prietenia și toată unirea preferențială a sfinților se face în Hristos, se datorează lui Hristos și se îndreaptă către Hristos ca un dor firesc dupa desăvârșire.
Oamenii mai puțin desăvârșiți leagă prietenii doar pe baza intereselor și a căutărilor comune, îi unesc mai puțin adâncimile duhovnicești. Desigur, există astfel de interese și căutări comune și în nevoința creștină. De exemplu, unii consideră ca nevoință principală și mai folositoare postul, alții propovăduirea cuvântului, alții liniștirea și retragerea, alții slujirea bolnavilor, și se alipesc grupurilor sau duhovnicilor care recomandă o cale sau alta. Deși aceasta pare o relație duhovnicească, totuși ea este întotdeauna unilateral orientată și chiar dacă nu ajunge să dezbine membrii grupului, întotdeauna îi separă pe aceștia de restul lumii. Orice virtute nu este decât o parte din ceea ce trebuie îndeplinit și deci insuficientă pentru a acoperi lucrarea lui Hristos care este o lucrare de îndumnezeire prin dragoste. Prin urmare, chiar și cei ce se unesc în privința cultivării anumitor virtuți, cum ar fi postul sau tăcerea, sau milostenia, de multe ori se despart, pentru că nu pun înainte de toate lucrarea dragostei și a smereniei. Pentru că, așa cum spune Sfântul Ioan Casian, dacă cei cu totul trupești strică prieteniile din cauza averilor și a invidiei, cei mai duhovnicești se pot certa din cauza înțelesurilor diferite pe care le au despre anumite versete din Scripturi. Așadar, doar prietenia izvorâtă din dragostea dumnezeiască petrece neclintită de răbufnirile egoismului din noi.
Aceasta atitudine senină față de toți oamenii este rodul unei îndelungate lucrări lăuntrice, care se dobândește prin tăierea voii și prin dezlipirea de cele pământești și trecătoare. Toate neînțelegerile apar din cauza că, la un moment dat, cineva crede că părerea lui sau alegerea lui este mai îndreptățită decât a celuilalt. Virtutea ascultării creștine, cultivată până la culmile ei în monahismul ortodox, are ca scop această golire de egoismul demonic, pentru a deschide mintea și inima către nevoia și dorinta aproapelui. De aceea, și Apostolul Pavel, voind să dea un dreptar de conviețuire fericită, sfătuiește ca fiecare „să nu caute ale sale, ci ale aproapelui.” În această dăruire se descoperă taina iubirii și în acest sens a zis Hristos că mai fericit este a da decât a primi. Cel care se dăruiește pe sine aproapelui său prin tăierea voii primește în schimb pe aproapele său și binecuvântarea lui Dumnezeu, după cum Avraam, care a fost gata să-și jertfeasca fiul, a primit înapoi și fiul, și binecuvantarea. Dragostea cere întotdeauna această jertfă.
În Pustia Egiptului se nevoiau doi călugări, care vreme de 20 de ani nu s-au certat niciodată, pentru că în toate ascultau unul de celălalt. Odată, unul din ei a zis: „Frate, hai să ne certăm și noi măcar o dată, așa cum se ceartă toată lumea.” „Dar cum?”- a întrebat celălalt. „Uite, punem o cărămida în mijloc și eu zic că e a mea și tu să zici că e a ta”. „Bine”- a zis fratele. Și au început să mute cărămida de la unul la altul. Dar de îndată ce al doilea a zis: „E a mea!”, primul a zis: „Bine, dacă e a ta, ia-o”. Și așa n-au mai reușit cei doi frați să se certe.
Cel care este atent să nu-și împlinească voia, ci să caute la necesitățile, durerile și bucuriile aproapelui, ajunge la smerenie. Smerenia nu se vede pe sine și nu judecă faptele celorlalți, ceea ce este izvorul liniștii și al păcii fericite. Părinții egipteni aveau convingerea că, până nu rămâne omul singur cu Dumnezeu-adică să nu se mai intereseze de faptele celorlalți-, nu poate avea liniște.
Omul smerit nu dă sfaturi cu superioritate și nu face observații usturătoare, care sunt cea dintâi pricină a stricării relațiilor dintre oameni. Sfinții Părinți ne recomandă să dăm sfaturi și să ne expunem părerea față de anumite lucruri numai în cazul în care suntem întrebați. Așa ne spune și Înțeleptul Solomon: „Cel ce răspunde la vorbă înainte de a fi ascultat este nebun și încurcat la minte” (Pilde 18, 13). Trebuie să știm cui și ce fel de cuvânt spunem, ca nu cumva, voind să facem bine, să ne complicăm viața. „Ceartă-l, adică povățuiește-l pe cel înțelept și mai înțelept va fi- zice același Solomon- dar nu-l certa pe cel nebun, ca să nu ți-l faci dușman.” Aceste reguli simple cu privire la ce și când vorbim sunt chezășia unei relații pașnice și durabile între oameni, altminteri un cuvânt spus la nelalocul lui poate strica prietenii îndelungate. Înțeleptul Sirah spunea că e mai rău să cadă cineva de pe vârful limbii decât de la o mare înălțime. În acest sens, uneori trebuie să evităm să zicem lucrurile care știm că nu plac aproapelui nostru sau care ar putea să-l rănească, chiar și cu prețul de a fi nesinceri.
Odată a venit la mine o doamnă și mi s-a plâns ca soțul vrea să divorțeze de ea. Am întrebat-o de ce și mi-a zis că i-a mărturisit că s-a îndrăgostit de patronul ei musulman. „Dar ai avut ceva cu el?”- am întrebat-o. „Nu-zice- Doamne ferește, eu nu mi-am înșelat niciodată soțul și nici nu am cunoscut alt bărbat. A fost doar așa, la mine în gând, dar acum nici asta nu mai este.” „Și atunci de ce trebuia să-i spui asta soțului- am întrebat-o, n-ai putut s-o spui duhovnicului și să te rogi până iți trecea?” „Am spus-o și duhovnicului, dar m-am gândit că trebuie să fiu sinceră cu soțul meu.”
Am dat doar un exemplu când sinceritatea nechibzuită poate strica o prietenie. Nu putem fi sinceri întotdeauna tocmai pentru că suntem pătimași, suntem ispitiți și de diavol. Atunci când ne mâniem, de exemplu, suntem foarte sinceri, credem toate cuvintele urâte pe care le spunem. Suntem sinceri și cand suntem geloși, invidioși, nemulțumiți și așa mai departe. Dar toate cuvintele pe care le rostim în astfel de stări nu ne reprezintă, deși sunt sincere, ci sunt manifestări ale patimii sau ale duhului necurat de care suntem ispitiți. Astfel de ieșiri, de „sincerități” trebuie eviate pentru a păstra o relație normală cu oamenii din jurul nostru. Aceasta înseamnă a te nevoi pentru dragoste.
Pe de altă parte, nu este om fără de greșeală si de aceea, așa cum dorim să fim noi înșine iertați, să iertam și noi pe alții. Oamenii sunt diferiți, diferite sunt caracterele, educația, vârsta, starea sănătății și preferințele lor. De acestea toate trebuie să ținem cont în relațiile noastre cu oamenii.
A-ți cere iertare sau a ierta la timp este o arta și expresia mărinimiei și a experienței de viață. Ceea ce nu pot păstra oamenii din cauza iuțelii sau a ambițiilor personale se poate repara prin iertare, prin înțelegerea profundă a simplei realități că toți suntem trecători pe pământ, că vine o clipă când vom pleca din această viață și toate gândurile și aspirațiile noastre nu vor mai fi. Vom merge înaintea Marelui Judecător, unde vom da seama pentru orice cuvânt deșert, de orice supărare deșartă care ar fi putut fi anulată printr-o simplă întoarcere de gând. Cel care își duce gândul către sfârșitul său și către deșertăciunea căutărilor și a ambițiilor omenești rabdă ușor orice supărare, nu judecă și din această cauză este un om „ușor de purtat”, un om plăcut. Astfel de oameni sunt și nu sunt prieteni cu toată lumea, pentru că nu-și mai aparțin, ci au devenit un bun comun al tuturor, ca și Dumnezeu, ca și dragostea.

fragment preluat din cartea „A iubi înseamnă a ierta”, Savatie Baștovoi, Ed. Cathisma

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe: