Selectați pagina

A nu judeca pe aproapele nostru nu înseamnă a fi de acord cu greșeala sa, ci a iubi pe tot omul și a dezaproba orice păcat

A nu judeca pe aproapele nostru nu înseamnă a fi de acord cu greșeala sa, ci a iubi pe tot omul și a dezaproba orice păcat

Într-o scrisoare, Sfântul Dionisie Areopagitul povestește o întâmplare pe care i-o relatase Sfântul Carp.

La un moment dat, Sfântul Carp s-a mâhnit foarte tare, din pricina unui necredincios care a smintit pe cineva din Biserică și l-a atras la necredința sa. Într-atât s-a amărât asupra celor doi, încât a uitat porunca iubirii și a început a se ruga lui Dumnezeu să îi piardă pe aceia, pentru alunecarea lor din dreapta credință.

Într-o noapte, pe când se ruga el, s-a cutremurat casa în care stătea și s-a desfăcut în două, începând de la vârf.

Privind în sus, el a văzut cerul deschis și pe Hristos șezând, înconjurat de o mare mulțime de îngeri.

Privind apoi la picioare, a văzut și pământul desfăcându-se într-o prăpastie ce părea fără fund. În adâncul acelei prăpăstii, era un balaur înfricoșător. Iar pe marginea prăpastiei, Sfântul Carp i-a văzut pe cei doi, cărora le cerea osânda de la Dumnezeu. Aceștia erau înspăimântați și încercau să se țină de marginea prăpastiei, ca să nu cadă în ea, în timp ce erau împinși de către alții, ca să alunece cât mai grabnic înlăuntrul ei.

Sfântul Carp, într-atât era de orbit de mânie, încât dorea mai mult să privească la cum aveau să cadă cei doi în prăpastie, decât la Domnul Iisus, Care Se arătase în cerul deschis. De fapt, răutatea inimii din momentul acela nici nu-i putea îngădui să privească la Dumnezeu, căci mânia alungă dragostea, dar și îndrăzneala de a te apropia de Dumnezeu, Care este Iubire[1]. Iar Sfântul  nu își dădea seama de greșeala sa și cerea în continuare pedepsirea celor doi.

Întru o așa stare de răutate a inimii fiind, a văzut pe Domnul Hristos coborând pe marginea prăpastiei și întinnzând celor doi dumnezeiasca Sa mână, ca ei să se prindă de ea și să îi ridice El Însuși din cădere, izbăvindu-i astfel din primejdia în care se aflau. Și a mai văzut Sfântul Carp o mulțime de îngeri ajutând ca cei doi să fie scoși la liman și scapați de primejdia căderii în prăpastie[2].

Atunci, Domnul Iisus S-a întors către el și i-a spus: „Bate-Mă pe Mine de acum, căci gata sunt ca, pentru măntuirea oamenilor, iarăși să fiu răstignit!”[3]

Ni se arată aici, încă o dată, nemăsurata iubire de oameni a lui Dumnezeu și este pilduitoare întâmplarea aceasta pentru noi, cei de astăzi, care prea adeseori uităm ai Cărui Duh suntem fii și cădem lesne în păcatul judecării și în cel al osândirii aproapelui nostru. Domnul însă ne-a poruncit să iubim chiar și pe vrăjmașii noștri și să facem bine celor ce ne vatămă și ne prigonesc pe noi, ca să fim desăvârșiți, precum Tatăl nostru cel ceresc desăvârșit este (Matei 5: 44).

A nu judeca și a nu osândi pe aproapele nostru nu înseamnă a fi de acord cu greșeala sa, ci a iubi pe tot omul și a dezaproba orice păcat.

Sfântul Siluan Athonitul, vorbind despre dușmanii Bisericii, nu a îndrăznit a-i judeca nici pe aceștia și spunându-i cineva că ar vrea să îi vadă osândiți la iad, el i-a răspuns aceluia: „Dragostea nu suferă așa ceva!” Noi singuri alegem de suntem fii ai Iubirii sau nu.

______________________________

[1] Și nu este de mirare lucrul acesta, de vreme ce mânia întunecă mintea și împietrește inima omului. Cel ce se lasă stâpânit de patima mâniei nu mai privește la Dumnezeu, ci la vrăjmașul Acestuia și, în numele „dreptății”, respinge iubirea lui Dumnezeu și îmbrățișează răutatea demonică, ascunzând în pământul din el chipul lui Dumnezeu și luând chipul diavolului. Nu în zadar Sfântul Apostol Pavel ne sfătuiește: „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul cu binele!” (Romani. 12: 21).
[2] Dumnezeu nu voiește „moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu” (Iezechiel 33: 11). Dar noi, oamenii, frați între noi, deopotrivă slabi din fire și fiecare cu păcatele și cu neputințele lui, ne întrecem să judecăm și să osândim pe aproapele nostru, ignorând porunca evanghelică: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați” (Matei 7:1). Iar Dumnezeu îl părăsește pe cel care judecă și, de nu se întoarce și nu se pocăiește, îl lasă la mintea sa, care, fără luminarea lui Dumnezeu, îl duce pe om în cele pe care le-a judecat la semenul său și în altele mai mari ca acelea. Nu judecarea va da răspuns bun pentru noi la judecata noastră înaintea ui Dumnezeu, ci mila despre care Domnul a spus: „milă voiesc, iar nu jertfă” (Matei 9: 13). Mila poruncită nouă de Dumnezeu ne îndurerează inima pentru căderea fratelui nostru și ne îndeamnă la rugăciune, în vreme ce diavolul ne îndeamnă la mânie și la judecare. Iar noi repetăm căderea lui Adam, crezând șoapta vicleană a diavolului împotriva cuvântului lui Dumnezeu.
[3] Această întâmplare este relatată în Viețile Sfinților, 3 octombrie.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *