Selectați pagina

Sf. Ioan Scărarul, Despre dreapta socoteală cea bine desluşitoare

Sf. Ioan Scărarul, Despre dreapta socoteală cea bine desluşitoare

Despre dreapta socoteală cea bine desluşitoare

În ce chip doreşte cerbul ars de sete izvoarele apelor (Ps. 41, 1), astfel şi monahii doresc să cunoască voia cea bună a lui Dumnezeu, şi nu numai aceasta, ci să cunoască şi când se amestecă cu ea voia noastră proprie şi când lucrează una potrivnică. De aceea ne stă înainte un subiect larg şi anevoie de tâlcuit şi anume: care din lucrările noastre trebuie făcute fără de nici o amânare, după cel ce zice: Vai de cei ce amână din zi în zi şi din vreme în vreme (Sir. 5, 8); şi care, dimpotrivă, trebuie făcute cu răbdare şi chibzuinţă, după sfatul înţeleptului care a zis: Cu ocârmuire se face războiul (Pilde 24, 6); şi iarăşi: Toate cu bun chip şi după rânduială să se facă (I Cor. 14, 40). Căci nu toţi pot degrabă şi cu bună price­pere să judece despre aceste pricini greu de lămurit; şi chiar şi prorocul cel purtător de Dumnezeu, care avea în sine pe Duhul Sfânt ce vorbea prin buzele lui, adesea se ruga pentru acest dar, uneori strigând: Învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu (Ps. 142, 11), iar alteori: Povăţuieşte-mă întru adevărul Tău (Ps. 24, 5), şi încă: Arată mie, Doamne, calea în care voi merge, căci către Tine am ridicat şi am înălţat sufletul meu (Ps. 142, 10), lepădând toate patimile şi grijile lumeşti.

Toţi cei ce vor să cunoască voia Domnului trebuie mai înainte de toate să omoare în ei înşişi voia lor proprie şi, rugându-se lui Dumnezeu cu credinţă şi sim­plitate fără vicleşug, să întrebe pe părinţi şi pe fraţi, întru smerenia inimii şi fără nici o îndoială în cuget, şi să primească sfaturile lor ca din gura lui Dumnezeu, chiar dacă acelea ar fi potrivnice priceperii lor şi chiar dacă cei întrebaţi n-ar fi foarte duhovniceşti. Căci Dumnezeu nu este nedrept şi nu va îngădui să fie înşelate acele suflete care cu credinţă şi cu nerăutate s-au supus pe sine cu smerenie sfatului şi judecăţii aproapelui; de aceea, chiar dacă cei întrebaţi n-ar avea pricepere duhovnicească, însă prin ei vorbeşte Cel nematerialnic şi nevăzut. De multă smerită cugetare sunt plini aceia care se lasă în­drumaţi după această rânduială fără a se îndoi. Căci dacă cineva în sunet de psaltire îşi dezlega înţelesul cel tainic al gândului (Ps. 48, 4), atunci nu credeţi că graiurile minţii cuvântătoare şi ale sufletului înţelegător întrec pe cele ale unui lucru neînsufleţit?

Mulţi neajungând din plăcere de sine la binele uşor şi desăvârşit descris de noi mai sus, ci încercând ei înşişi şi de la sine să priceapă ce este plăcut Domnului, ne-au lăsat foarte multe şi felurite păreri despre acest lucru.

Unii din cei ce căutau voia lui Dumnezeu îşi desprindeau gândul lor de orice împătimire faţă de unul sau altul din sfaturile sufletului lor, adică şi faţă de cel ce îi îndemna la faptă, şi faţă de cel ce îi povăţuia cele potrivnice; şi mintea lor, dezgolită de voia proprie, o înfăţişau Domnului cu rugăciune fierbinte vreme de mai multe zile dinainte hotărâte, şi astfel ajungeau la cunoaş-terea voii Lui, fie prin aceea că Mintea cea fără de trup vorbea în chip tainic minţii lor, fie că unul dintre acele gânduri dispărea cu totul din suflet.

Alţii, după necazurile şi greutăţile ce urmau după începuturile lor, pricepeau că lucrarea lor e după voia lui Dumnezeu, după cuvântul Apostolului: am vrut să venim la voi şi odată şi de două ori, dar ne-a împiedi­cat satana (I Tes. 2, 18).

Alţii dimpotrivă, după ajutorul neaşteptat pe care l-au primit în lucrarea lor, au cunoscut că ea este bineplăcută lui Dumnezeu, zicând cuvântul acela, că fiecăruia care voieşte a face binele îi ajută Dumnezeu (Rom. 8, 28).

Cine prin luminare de sus a dobândit întru sine pe Dumnezeu, acela se încredinţează de voia Lui, atât în lucrurile cele ce nu suferă amânare, cât şi în cele care mai pot aştepta, în cel de al doilea chip (adică prin rugăciune), însă fără a trece un anume timp.

A te îndoi în judecăţi şi a nu te hotărî vreme îndelungată să alegi una din două este semnul unui suflet neluminat de sus şi stăpânit de slavă deşartă.

Dumnezeu nu este nedrept şi nu închide uşile milostivirii Sale pentru aceia care bat în ele cu smerenie.

În toate lucrările noastre, atât în cele grabnice, cât şi în cele ce pot fi amânate pentru un timp, Domnul priveşte întotdeauna la scopul nostru şi, de aceea, tot ceea ce este străin de împătimire şi de orice necurăţie, şi se face numai pentru Dumnezeu, iar nu pentru altceva, ni se va socoti ca bun, deşi poate n-ar fi tocmai bun întru totul.

Iar ispitirea celor ce sunt mai presus de noi va avea un sfârşit nu lipsit de primejdie, căci judecata lui Dumnezeu în privinţa noastră este nepătrunsă, iar Domnul adesea, în chip proniator, ne ascunde voia Sa, ştiind că noi, chiar şi dacă am cunoaşte-o, nu am asculta-o şi astfel ne-am face vrednici de o mai mare pedeapsă.

O inimă dreaptă rămâne liberă de felurite împrăştieri şi pluteşte fără de primejdie în corabia nerăutăţii[16].

Sunt suflete curajoase, care din dragoste tare către Dumnezeu şi din smerenia inimii se încumetă la lucrări care întrec măsura puterii lor, însă sunt şi inimi trufaşe care cutează la aceleaşi lucrări. Iar vrăjmaşii noştri adesea dinadins ne îndeamnă spre astfel de fapte care sunt mai presus de puterile noastre, pentru ca noi, neizbutind în ele, să cădem în akedie şi să părăsim chiar şi acele lucrări care ne sunt pe măsura puterilor, şi în acest fel să ajungem de râsul vrăjmaşilor noştri.

Am văzut neputincioşi cu sufletul şi cu trupul, care, pentru mulţimea păcatelor pe care le săvârşiseră, s-au apucat de nevoinţe care erau mai presus de puterea lor, însă nu le-au putut duce. Unora ca acestora eu le-am spus că Dumnezeu judecă pocăinţa nu după măsura ostenelilor, ci după măsura smereniei.

Uneori creşterea primită e pricinuitoarea celor mai mari răutăţi, iar alteori tovărăşiile cele rele, însă adesea şi răzvrătirea sufletului însuşi este de ajuns spre pierzarea sa. Cel ce s-a izbăvit de primele două rele, poate că a scăpat şi de al treilea, însă cel în care stăpâ-neşte al treilea, acela este netrebnic în tot locul. Căci nu este loc mai fără de primejdie decât cerul, însă diavolul nici acolo n-a putut rămâne.

Pe cei necredincioşi şi pe eretici, care cu rea voinţă se ceartă cu noi ca să-şi apere nelegiuirea lor, trebuie să-i părăsim după întâia şi a doua mustrare (Tit 3, 10); însă pentru cei ce doresc să înveţe adevărul, să nu ne lenevim făcând binele (Gal. 6, 9) până la sfârşitul vieţii noastre. Totuşi, să procedăm în amândouă împreju­rările în aşa fel încât să ne întărim inima noastră.

E foarte lipsit de judecată acela care, auzind despre virtuţile cele mai presus de fire ale sfinţilor, se deznădăjduieşte. Dimpotrivă, ele te învaţă una din două: sau te îndeamnă la râvnă prin pilda sfintei lor bărbăţii, sau te conduc pe calea întreit-cuvioasei smerenii la o mai adâncă cunoaştere a neputinţei tale şi la defăimare de sine.

Între duhurile cele necurate sunt unele care sunt mai viclene decât altele; ele nu se mulţumesc ca să ne ducă la păcat numai pe noi singuri, ci ne sfătuiesc ca şi pe alţii să-i avem părtaşi la rău, ca să aducă asupra noastră chinuri mai cumplite. Am văzut pe un om care l-a învăţat pe altul năravul său cel păcătos, iar mai pe urmă, venindu-şi în fire, a început să se pocăiască şi s-a depărtat de păcat; însă fiindcă cel învăţat de el nu înceta a păcătui, pocăinţa lui era neputincioasă.

De multe feluri, într-adevăr de multe feluri şi greu de priceput este viclenia duhurilor celor necurate, şi de puţini este văzută, ba încă socotesc că nici aceşti puţini nu o văd pe deplin. De pildă: de ce se întâmplă că uneori, desfătându-ne şi săturându-ne, veghem cu trezvie, iar aflându-ne în post şi pătimire rea, suntem tare îngre­uiaţi de somn? De ce în liniştire simţim o uscăciune a inimii, iar când ne aflăm împreună cu alţii, ne umplem de străpungere? De ce, fiind flămânzi, suntem ispitiţi prin vis, iar săturându-ne, suntem slobozi de aceste is­pite? De ce în sărăcie şi în înfrânare suntem întunecaţi (posomorâţi) şi lipsiţi de străpungerea inimii; iar când, dimpotrivă, bem vin, suntem veseli şi uşor ajungem la străpungere? Cel ce poate întru Domnul, acela să-i înveţe aceasta pe cei neluminaţi, căci noi nu ştim acest lucru. Însă putem spune că aceste schimbări nu vin totdeauna de la draci, ci uneori şi de la acest trup grosolan, întinat şi iubitor de plăceri, care mi-a fost dat şi a fost înjugat cu mine într-un fel nepriceput mie.

Pentru toate aceste schimbări greu de înţeles ce se petrec cu noi să ne rugăm stăruitor şi cu smerenie Domnului. Iar dacă şi după rugăciune şi după mult timp, vom simţi aceleaşi lucrări în noi, atunci să cunoaştem că acestea nu sunt de la draci, ci de la fire. Dar adesea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu vrea să ne facă bine prin cele potrivnice, smerind prin toate mijloacele înălţa­rea noastră de sine.

E primejdios să iscodim adâncul judecăţilor lui Dumnezeu, căci cei iscoditori călătoresc în corabia mândriei. Totuşi, din pricina neputinţei multora, trebuie spus câte ceva.

Cineva a întrebat pe unul dintre cei ce aveau darul vederii: „Pentru ce Dumnezeu, deşi vede dinainte căderea unora, îi împodobeşte cu daruri şi cu puterea de a face minuni?”. Acela a răspuns: „Mai întâi ca prin pilda lor să-i prevină pe alţi oameni duhovniceşti, al doilea, pentru ca să arate libertatea voinţei omeneşti şi, în sfârşit, pentru ca pe aceia care cad după ce au primit astfel de daruri, să-i facă fără de răspuns la înfricoşata judecată”.

Legea Veche, fiind încă nedesăvârşită, zicea: Ia aminte la sine (Deut. 15, 9). Iar Domnul, fiind mai presus de desăvârşire, ne porunceşte să ne îngrijim şi de îndreptarea fratelui, zicând: De-ţi va greşi fratele tău şi celelalte (Mt. 18, 15). Deci, dacă mustrarea ta, sau mai degrabă aducerea aminte, e curată şi smerită, atunci nu te da înapoi de la a împlini porunca aceea a Domnului, mai ales în ceea ce priveşte pe cei ce primesc cuvintele tale. Dar dacă încă n-ai ajuns la măsura aceasta, atunci împli­neşte măcar porunca Vechiului Testament.

Nu te mira văzând că şi cei iubiţi de tine te duşmănesc pentru mustrările tale. Căci oamenii uşuratici se fac unelte ale dracilor, pe care aceştia le folosesc mai ales împotriva vrăjmaşilor lor (adică împotriva robilor lui Dumnezeu).

Mult mă minunez eu de o lucrare ciudată din noi: de ce, având ca ajutoare pentru virtute şi pe Dumnezeu cel atotputernic, şi pe îngeri, şi pe oamenii cei sfinţi, iar spre păcat numai pe dracul cel viclean, mai lesne şi mai degrabă înclinăm spre păcat şi spre patimi, decât spre virtute? A vorbi mai amănunţit despre aceasta nu pot şi nu vreau.

Dacă toate cele zidite rămân aşa cum au fost zidite, atunci cum eu, zice Marele Grigorie, care sunt chipul lui Dumnezeu, sunt amestecat cu această ţărână? Iar dacă una dintre făpturi a ajuns altfel decât cum a fost zidită, atunci ea fără de saţiu doreşte pe cele ce sunt înrudite cu ea. De aceea fiecare dintre noi trebuie să întrebuinţeze toate mijloacele cu putinţă ca să cureţe şi să ridice această ţărână a trupului, şi s-o aşeze, cum s-ar zice, pe scaunul lui Dumnezeu. Şi nimeni să nu se lepede de acest suiş, căci drumul şi uşa spre el sunt deschise.

Auzirea istorisirilor despre nevoinţele şi vir­tuţile părinţilor celor duhovniceşti deşteaptă mintea şi sufletul spre râvnă, iar ascultarea învăţăturilor lor povă-ţuieşte şi îndrumă pe cei râvnitori spre urmarea acelora.

Dreapta socoteală este o lumină întru întuneric, întoarcere la calea cea dreaptă a celor rătăciţi, luminare a celor ce orbecăiesc. Bărbatul cu dreaptă socoteală află sănătatea şi stârpeşte boala.

Aceia care se miră de lucruri neînsemnate fac aceasta din două pricini: sau din prea marea lor neştiinţă, sau cu gândul de a dobândi smerita cugetare, mărind şi înălţând faptele aproapelui.

Să ne străduim nu numai să-i respingem pe draci, ci să ne şi pornim cu război asupra lor. Căci cel care numai îi respinge, acela uneori loveşte duşmanul, iar alteori e lovit el însuşi, însă cel ce poartă război îi hărţuieşte pururea pe vrăjmaşii săi.

Cel ce a biruit patimile îi răneşte pe draci: prefăcându-se că încă este supus patimilor de mai îna­inte, el îi înşeală pe vrăjmaşii săi şi rămâne ferit de atacurile lor. Un frate oarecare a fost odată ocărât şi, neclă-tinându-se câtuşi de puţin cu inima, s-a rugat în mintea sa, dar mai apoi a început să se tânguiască pentru că a fost înjosit şi astfel, prin patima prefăcută, şi-a as­cuns nepătimirea. Alt frate, care nu voia deloc să fie întâistătător, se prefăcea că doreşte cu tărie acest lucru. Dar cum voi descrie curăţia acelui bărbat care a intrat în casa de curvie ca şi cum ar fi mers să păcătuiască, şi a adus la viaţă curată şi plină de nevoinţe pe desfrânata ce se afla acolo? La fel, unuia care se liniştea i-au adus foarte de dimineaţă un strugure, iar el, după plecarea celui ce i l-a adus, îndată s-a repezit asupra strugurelui şi l-a mâncat, însă fără de poftă, ci numai ca să se arate lacom înaintea dracilor. Altul, pierzând câteva nuiele, toată ziua s-a prefăcut mâhnit. Însă unora ca aceştia le trebuie o mare pază, ca nu cumva, încercând ei să-şi bată joc de draci, să fie batjocoriţi ei înşişi. Aceşti oameni într-adevăr sunt aceia despre care apostolul a zis: Ca nişte înşelători şi adevăraţi (II Cor. 6, 8).

Cine vrea să înfăţişeze Domnului un trup curat şi o inimă curată, acela trebuie să păzească nemâ-nierea şi înfrânarea, pentru că fără aceste două virtuţi toată osteneala noastră va fi nefolositoare.

După cum lumina este primită în chip felurit de ochii trupeşti, aşa şi străluminările soarelui înţelegător în suflet sunt felurite şi în multe chipuri. Una din ele vine prin lacrimile trupului, alta prin cele ale sufletului; una prin cele privite cu ochii trupului, iar alta prin cele privite cu ochii minţii. Una este bucuria care vine din auzul cuvântului şi alta cea care se mişcă de la sine în suflet; una din liniştire, alta din ascultare. Pe lângă toate acestea mai este o alta care, într-un chip aparte, prin răpire, înfăţişează mintea înaintea lui Hristos întru lu­mină înţelegătoare, în chip negrăit şi de nepătruns.

Sunt virtuţi şi sunt maici ale virtuţilor. Cel înţelept se nevoieşte mai mult pentru câştigarea maicilor. Pentru maicile virtuţilor învăţător ne este Însuşi Dumnezeu prin lucrarea Sa, iar pentru fiice, povăţuitori sunt mulţi.

Să luăm aminte ca nu cumva puţinătatea hra­nei să o împlinim cu prisos de somn, la fel şi invers, căci astfel lucrează cei fără de minte.

Am văzut lucrători plini de bărbăţie care din oarecare nevoie au dat o mică înlesnire pântecelui la mâncare, iar după aceea îşi chinuiau acest trup ticălos prin starea în picioare de toată noaptea şi prin aceasta îl învăţau să fugă cu bucurie de săturare.

Dracul iubirii de argint se luptă cu tărie cu cei neagonisitori, iar atunci când nu poate să-i biruiască, le arată pe cei săraci şi, punând drept pricină îndurarea, îi îndeamnă ca ei din nematerialnici să se facă iarăşi mate-rialnici.

Când suntem târâţi la deznădejde de întrista­rea pentru păcate, să nu încetăm a ne aduce aminte că Domnul i-a poruncit lui Petru să ierte pe cel ce păcătu­ieşte de şaptezeci de ori câte şapte (Mt. 18, 22); iar Cel ce a dat această poruncă altuia, Acela şi El Însuşi, fără îndoială, va face nemăsurat mai mult. Dimpotrivă, când ne luptă pe noi înălţarea, atunci să ne străduim să ne amintim de zisa Apostolului Iacov: Oricine va păzi toată legea cea duhovnicească, dar va greşi într-o singură patimă – înălţarea minţii, va fi vinovat faţă de toate (Iac. 2, 10).

Printre duhurile cele viclene şi pizmaşe sunt unele care anume se depărtează de la cei sfinţi, ca nu cumva să le dea prilej celor luptaţi de ele să câştige cununi pentru biruinţele asupra lor.

Fericiţi făcătorii de pace (Mt. 5, 9), şi nimeni nu poate grăi ceva împotriva acestui cuvânt, însă eu am văzut şi făcători de vrajbă fericiţi. Doi oameni aveau o dragoste necurată între ei, iar cineva dintre cei cu dreaptă socoteală, foarte iscusit, dorind să curme acest rău, i-a făcut să se certe între ei, spunându-le la fiecare în parte că prietenul lui îl vorbeşte de rău. Astfel acest preaînţe-lept a reuşit prin şiretenie omenească să alunge răutatea dracilor şi să dea naştere la o ură care a nimicit patima cea necurată.

Sunt unii care calcă o poruncă pentru altă po­runcă. De pildă, am văzut tineri legaţi cu legătura dragostei după Dumnezeu; însă ca să nu-i smintească pe alţii şi să nu le rănească conştiinţa lor, s-au sfătuit între ei şi s-au depărtat unul de altul pentru un timp.

După cum nunta şi înmormântarea nu se po­trivesc una cu alta, aşa şi mândria şi deznădejdea nu se împacă între ele, însă prin răul vicleşug al dracilor, amândouă aceste patimi pot fi văzute întru acelaşi om.

Printre duhurile cele necurate sunt şi din acelea care la început ne îndrumă la tâlcuirea dumnezeieştilor Scripturi. Ele obişnuiesc să facă aceasta în cei cu slavă deşartă şi, încă şi mai mult, în cei învăţaţi în ştiinţa lumească, pentru ca, înşelându-i puţin câte puţin, să-i arunce în eresuri şi în hule. Putem recunoaşte această drăcească teologhisire – sau mai bine zis teomahie (luptă împotriva lui Dumnezeu) – după tulburarea şi bucuria fără de rânduială şi necurată care se simte în suflet în timpul acestor tâlcuiri.

Toate fiinţele cele create au căpătat de la Ziditorul o rânduială a fiinţării şi un început, iar pentru unele a fost hotărât şi sfârşitul, însă sfârşitul virtuţilor nu are hotar. A tot sfârşitul, zice psalmistul, am văzut sfâr­şit, dar porunca Ta e foartelargă şi fără de sfârşit (Ps. 118, 96). Şi într-adevăr, dacă unii buni lucrători merge-vor din puterea făptuirii în puterea vederii; dacă dragostea niciodată nu încetează (I Cor. 13, 8), şi dacă Domnul va păzi intrarea fricii tale şi ieşirea dragostei tale (Ps. 120, 8), atunci e limpede că şi sfârşitul acestei dragoste este fără de sfârşit, şi niciodată nu vom înceta să sporim în ea, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie, adău­gând totdeauna nouă lumină la lumina cunoaşterii. Şi deşi multora li se va părea neobişnuit ceea ce vorbim acum, însă bizuindu-mă pe mărturiile aduse, voi spune, o, fericite părinte, că şi îngerii, aceste fiinţe fără de tru­puri, nu rămân fără de sporire, ci mereu adaugă slavă la slavă şi cunoaştere la cunoaştere.

Nu te mira dacă dracii în chip ascuns adesea ne insuflă şi gânduri bune, iar apoi grăiesc împotriva acestora prin alte cugete. Scopul acestor vrăjmaşi ai noştri este ca să ne convingă prin acest vicleşug că ei cunosc şi gândurile inimii noastre.

Să nu fii judecător aspru al acelora care prin cuvinte învaţă despre marile virtuţi, când vezi că sunt leneşi la lucrarea cea bună, căci adesea folosul acelei învăţături împlineşte lipsa faptei. Nu toţi le-am agonisit pe toate în aceeaşi măsură: la unii cuvântul întrece fapta, iar la alţii, dimpotrivă, fapta e mai puternică decât cuvântul.

Dumnezeu nu este nici pricinuitorul şi nici creatorul răului. De aceea se înşeală aceia care spun că unele patimi sunt fireşti sufletului; ei nu pricep că noi înşine am prefăcut însuşirile fireşti în patimi. De pildă, noi avem din fire sămânţă pentru naşterea de copii, dar o întrebuinţăm pentru curvie. Avem din fire mânie pentru ne împotrivi acelui şarpe de demult, iar noi o întrebu-inţăm împotriva aproapelui. Ne-a fost dată râvnă ca să râvnim virtuţile, însă noi râvnim cele rele. Din fire este în suflete dorinţa de slavă, însă numai pentru slava cea de sus. E fireşte să ne şi mândrim, însă numai asupra dracilor. La fel e în firea sufletului să se bucure, însă numai întru Domnul şi pentru binele aproapelui. Am primit şi ţinerea de minte a răului, însă numai asupra vrăj-maşilor sufletului nostru. Din fire dorim mâncarea, însă numai pentru a ne întreţine viaţa, iar nu pentru neînfrânare.

Un suflet nelenevos îi ridică pe draci la luptă împotriva sa; dar cu înmulţirea luptelor se înmulţesc şi cununile. Cel nerănit de vrăjmaşi nu capătă nici o cunu-nă, iar cel ce nu slăbeşte cu duhul pentru căderile ce i se întâmplă, pe acela îl vor slăvi îngerii ca pe un ostaş viteaz.

Hristos, petrecând trei zile în pământ, a înviat ca să nu mai moară. Nu va muri nici acela care trei cea­suri va rămâne biruitor.

Dacă, dintr-o rânduială a proniei lui Dumnezeu menită să ne îndrepteze, soarele cel duhovnicesc, după răsăritul său în noi, şi-a cunoscut apusul său (Ps. 103, 20), negreşit a pus întuneric ascunderea lui (Ps. 17, 13) şi s-a făcut noapte, întru care vor trece spre noi puii leilor sălbatici şi toate fiarele pădurii patimilor celor spinoase, care mai înainte plecaseră de la noi, răcnind ca să apuce de la noi nădejdea mântuirii şi să ceară de la Dumnezeu spre mâncare lor patimile, fie în gând, fie în faptă; însă când din adâncul întunecos al smereniei va răsări nouă din nou soarele acela, şi aceste fiare se vor aduna şi în culcuşurile lor vor zăcea (Ps. 103, 21-23), adică în inimile iubitorilor de plăceri, dar nu în noi; atunci vor grăidracii între ei: Mărit-a Domnul a face iarăşi milă cu dânşii. Iar noi le vom răspunde: Mărit-a Domnul a face milă cu noi, fost-am veselindu-ne (Ps. 125, 3-4),iar voi aţi fost alungaţi. Iată Domnul şade pe nor uşor, adică pe suflet înălţat mai presus de orice dorinţă pământească, şi va veni în Egipt, adică în inima ce a fost mai înainte întunecată, şi se vor cutremura idolii cei făcuţi de mână, adică cugetele cele deşarte ale inimii (Is. 19, 1).

Dacă Hristos, deşi Atotputernic, trupeşte a fu­git de Irod în Egipt, atunci cei îndrăzneţi să se înveţe a nu se arunca fără socotinţă în ispite. Căci spus este: să nu dai întru clătire piciorul tăuşi nu va dormita îngerul cel ce te păzeşte (Ps. 120, 3).

Îngâmfarea adesea se împleteşte cu bărbăţia, precum planta numită smilax cu chiparosul.

Lucrarea noastră neîncetată trebuie să fie să nu primim nici măcar urmă de cuget că am agonisit vreun bine, ci să cercetăm stăruitor trăsăturile aceluia şi să vedem dacă el se află întru noi. Împlinind aceasta, vom cunoaşte că suntem întru totul plini de lipsuri.

De asemenea cercetează neîncetat şi semnele patimilor, şi vei vedea că în tine se află multe patimi, pe care noi, fiind bolnavi sufleteşte, nici nu le putem cu­noaşte, fie din neputinţa noastră, fie din pricina adâncii înrădăcinări a obişnuinţei păcătoase.

E adevărat că Dumnezeu întru toate priveşte la intenţia noastră, însă în ceea ce este după puterile noastre, El, cu iubire de oameni, ne cere şi lucrare. E mare acela care nu lasă nesăvârşită nici o faptă bună care este după puterile lui, dar încă mai mare e acela care încearcă cu smerenie să facă şi lucruri care sunt mai presus de puterile lui.

Dracii adesea ne împiedică să lucrăm cele mai uşoare şi de folos, şi ne îndeamnă să ne apucăm de cele mai ostenitoare.

Eu găsesc că Iosif este lăudat pentru că a fugit de păcat, iar nu pentru că s-a arătat nepătimitor. Noi însă trebuie să cercetăm: depărtarea de care şi de câte păcate aduce cunună? Căci una este să te întorci şi să te depăr­tezi de întunericul păcatului, şi alta, cu mult mai mare, să alergi la Soarele Dreptăţii.

Întunecarea este pricină de poticnire, potic-nirea – de cădere, iar căderea – de moarte sufletească.

Cei ce se întunecă de vin se deşteaptă adesea spălându-se cu apă, iar cei întunecaţi de patimi se trezesc curăţindu-se cu lacrimi.

Una este tulburarea, alta împrăştierea şi alta orbirea. Prima se vindecă prin înfrânare, a doua prin liniştire, iar pe a treia o vindecă ascultarea şi Dumnezeu, Care pentru noi ascultător S-a făcut (Fil. 2, 8).

Două locuri în care se curăţă lucrurile pă­mânteşti pot fi pildă pentru cele două feluri de curăţire a celor ce cugetă la cele de sus: Viaţa de obşte rânduită după Dumnezeu este o spălătorie duhovnicească care curăţă orice întinăciune şi grosolănie şi toată urâciunea sufletului, iar pustnicia poate fi numită vopsitoriepentru cei care s-au curăţit de desfrânare, de ţinerea de minte a răului şi de iuţime, şi pe urmă s-au depărtat la linişte.

Unii zic că alunecările în aceleaşi păcate provin din lipsa unei pocăinţe potrivite, care să fie pe măsura fărădelegilor de mai înainte. Însă trebuie cerce-tat: oare toţi cei care nu cad în acelaşi fel de păcate s-au pocăit cum se cuvine? Unii cad în aceleaşi păcate fie pentru că au dat uitării cu totul căderile lor de mai înainte, sau pentru că, din iubirea de plăceri, ei şi-L închipuie în chip necugetat pe Dumnezeu prea iubitor de oameni, sau pentru că s-au deznădăjduit de mântuirea lor. Iar de nu mă va mustra cineva, aş zice că şi deoarece nu mai pot să-l lege pe vrăjmaşul lor, care-i sileşte pe ei cu tirania obişnuinţei.

Se cuvine a cerceta, de asemenea, cum de su­fletul, fiind netrupesc, nu poate vedea ce fel de duhuri se apropie de el, deşi sunt de aceeaşi natură. Oare nu pentru că sufletul e legat de trup? Acest lucru îl ştie numai Cel ce le-a unit pe ele.

Unul din bărbaţii cei cu dreaptă socoteală m-a întrebat odată, zicând: „Spune-mi, spune-mi fiindcă vreau să ştiu: care din duhuri smeresc mintea noastră şi care o îngâmfă atunci când păcătuim?”. Însă cum eu nu ştiam ce să răspund la această întrebare şi l-am încre­dinţat cu jurământ de neştiinţa mea, atunci cel ce dorea să se înveţe de la mine m-a învăţat el însuşi şi a zis: „În puţine cuvinte îţi voi da ţie aluatul dreptei socoteli şi apoi te voi lăsa pe tine singur să te osteneşti să cercetezi celelalte. Dracul curviei, cel al mâniei, cel al turbării pântecelui, cel al akediei şi cel al somnului nu obişnuiesc să îngâmfe mintea noastră, dar dracul iubirii de argint, cel al iubirii de stăpânire, cel al multei vorbiri şi mulţi alţii, la răul păcatului mai adaugă de obicei şi răul înălţă­rii; iar dracul osândirii este asemenea lor în această privinţă”.

Dacă un monah, cercetând pe oamenii din lume sau primindu-i pe ei în chilia lui, după un ceas sau o zi de la despărţirea de ei, a fost rănit de săgeata întris­tării, în loc să se bucure că a scăpat de cursa ce-l învăluia, atunci unul ca acesta e batjocorit sau de slava cea deşartă sau de patima curviei.

Mai întâi de toate să cercetăm de unde bate vântul, ca nu cumva să întindem pânzele în partea opusă.

Mângâie cu dragoste pe bătrânii cei lucrători, care şi-au istovit trupurile lor cu nevoinţele cele duhov­niceşti, şi dă-le lor puţină odihnă. Iar pe cei tineri, care şi-au împovărat sufletele cu păcate, sileşte-i spre înfrâ­nare, amintindu-le de chinurile cele veşnice.

E lucru cu neputinţă, după cum am spus, ca la începutul vieţii monahiceşti să fii cu totul curat de lăco­mia pântecelui şi de slava cea deşartă. Însă nu se cuvine să ne luptăm împotriva slavei deşarte cu desfătarea, doar pentru că biruinţa asupra lăcomiei naşte la cei începători slavă deşartă. E mai bine ca prin post şi rugăciune să stăpâneşti această patimă. Căci vine ceasul, iar pentru cei ce voiesc şi acum este, când Domnul va supune sub picioarele noastre şi slava cea deşartă.

Cei tineri şi cei bătrâni, venind la viaţa mona-hală, nu sunt luptaţi de aceleaşi patimi, ci adesea au boli cu totul potrivnice. De aceea, fericită şi preafericită este sfânta smerenie, căci ea şi la cei tineri şi la cei îmbătrâ­niţi le dă tărie şi putere de pocăinţă.

Să nu te tulbure pe tine cuvântul pe care vreau să-l spun acum. Sunt suflete drepte şi nevinovate – rare, dar totuşi sunt – străine de orice rău, de făţărnicie şi vicleşug, cărora petrecerea împreună cu oamenii le este cu totul nefolositoare. Însă ele pot, cu ajutorul povăţuito-rului, ca de la liniştire, precum de la un liman lin, să suie la cer, neavând nevoie să cunoască tulburările şi sminte­lile care se petrec în vieţuirea cea de obşte.

Pe curvari îi pot îndrepta oamenii, pe cei vi­cleni îngerii, dar pe cei mândri numai Dumnezeu.

Adesea un chip al dragostei poate fi şi acesta: a da aproapelui, când vine la noi, libertatea de a face întru toate precum voieşte, şi în acelaşi timp să-i arătăm faţă veselă.

Trebuie cercetat în ce fel şi în ce măsură, când şi dacă într-adevăr căinţa pentru faptele cele bune le şterge pe acelea, după cum căinţa pentru cele rele le şterge pe acestea din urmă.

Cu multă dreaptă socoteală trebuie să cerce­tăm când şi în care împrejurări şi până când trebuie să stăm împotriva materiilor patimilor şi să ne luptăm cu ele, şi când trebuie să dăm îndărăt. Căci uneori, din pricina slăbiciunii, e de preferat să alegem fuga, ca să nu murim sufleteşte.

Să cercetăm şi să luăm aminte (căci poate la timpul potrivit ne vom putea goli fierea cu vreun leac amar) ce fel de draci ne duc la mândrie, care ne smeresc, care ne împietresc, care ne mângâie, care ne aduc întune­ric, care ne ademenesc cu luminare făţarnică, care ne fac zăbavnici, care vicleni, care bucuroşi şi care trişti.

Să nu ne înspăimântăm văzând că la începutul nevoinţei monahale suntem învăluiţi de patimi mai mult decât când petreceam în lume, pentru că la început tre­buie să se ivească toate pricinile bolilor şi abia după aceea urmează însănătoşirea. Aceste fiare şi înainte se ascundeau undeva în noi, numai că noi nu le vedeam.

Când cei ce se apropie de desăvârşire sunt bi­ruiţi de draci în vreo oarecare împrejurare, chiar într-un lucru cât de mic, atunci îndată trebuie să întrebuinţeze toate mijloacele ca să răpească înapoi de la vrăjmaşi de o sută de ori mai mult.

După cum vânturile câteodată, când este vreme liniştită, tulbură numai suprafaţa mării, iar altădată răscolesc chiar şi adâncul, astfel trebuie să înţelegem şi pentru vânturile întunericului. Căci în oamenii cei pătimaşi ele clatină însăşi simţirea (adâncul) inimii, iar în cei sporiţi ele tulbură numai suprafaţa minţii; de aceea aceştia din urmă mai repede revin la liniştea lor obişnu­ită, căci inima lor a rămas neîntinată.

Numai cei desăvârşiţi pot cunoaşte întotdeauna care gând vine în suflet de la conştiinţa lor proprie, care vine de la Dumnezeu şi care de la draci, căci la început dracii nu ne strecoară în minte numai lucruri potrivnice. De aceea întrebarea aceasta este foarte întunecată şi greu de dezlegat.

Prin doi ochi simţitori este luminat trupul, iar prin dreapta socoteală a celor gândite şi a celor văzute se luminează ochii inimii.

SursaSf. Ioann Scărarul – Despre dreapta socoteală (cap. 26 din “Scara”)

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe: